Chiar zilnic ?

2011-10-19T13:46:00.005+03:00

Nici dacă dădeam cu zarul nu cred că decurgea mai haotic periplul ăsta, era deja sâmbătă și nu mă hotărâsem încotro s-o iau, știam doar că nu vreau să mă duc la întâlnirea aia de nu știu câte zeci de ani și-a terminat Gabi liceul și preferam ploile de la munte decât petrecerea cu moși și babe de o seamă cu mine. Ieșit din bloc am aruncat o privire spre Vlădeasa și n-am deslușit decât o masă gri de nori grei. Peste Codru Moma aerul părea mai limpede așa că am ales drumul spre Tărcăița. Nu ieșisem din Beiuș că a început o burniță fină ce părea că nici nu reușește să umezească asfaltul, doar văzând stropii adunați pe haină am acceptat că plouă. Aerul era totuși cald și deja transpirasem dar mi-era prea lene să opresc și să-mi înghesui hainele în rucsac așa că doar am micșorat viteza și am lăsat burnița să mă răcorească. Înainte de Tărcăița am luat-o pe drumul ce urca pieptiș în dreapta și am ajuns în deschiderea largă de unde se presupunea că voi vedea Beiușul în toată splendoarea lui. Nevăzând decât o pâclă cenușie m-am supărat și am pornit pe prima cărare pe care am întâlnit-o.
Asta e vremea care-mi place cel mai mult, frunzele toamnei, aerul curățat de ploaie, mirosul jilav al pădurii, sfârâitul stropilor prin iarba uscată, mersul fără țintă, toate-mi induc o stare de liniște netulburată nici de noroiul ce se adună pe ghete nici de stropii ce scapă pe după guler.
Ignor cărările ce coboară și păstrez drumul ce pare să urmărească linia culmii printre stejari firavi și tufe de măcieșe. Din loc în loc se deschid poieni largi cu iarbă deasă poftindu-mă să-mi întind cortul dar încă e lumină și prefer să merg mai departe. Când mă hotărăsc să fac popas deja sunt prea aproape de Finiș și aud câinii gălăgioși în aerul serii. Cobor în sat printre vii și livezi și ajung la șoseaua care mă cheamă acasă. Asta ar fi chiar de râs, să mă întorc după doar trei ore de colindat prin ploaie... O iau spre Hută.
Drumul pare mai bine întreținut decât anul trecut, încă n-are asfalt dar măcar au astupat gropile. Nu ai unde întinde cortul că la tot pasul dai de vile și căbănuțe și vecinătatea oamenilor nu-mi priește, prefer să părăsesc drumul și să urc prin pădure vreo două sute de metri până dau de un petec relativ drept și fără prea mulți bolovani. Întind cortul și trec la ritualul mesei de seară. Încerc să fac și niște poze în cort dar aerul încălzit de spirtieră îmi aburește obiectivul și renunț. Nu mai plouă și printre copaci pot chiar să văd o lună diformă ca un balon de rugby. Deocamdată e cald dar cerul senin anunță o noapte rece și-mi pregătesc la îndemână hainele groase. După un somn cu întreruperi mă trezesc într-un cort ud de condens, chiar și sacul de dormit e umezit de răsuflarea mea. Afară aerul pișcă de ger și mă întorc repede să-mi încălzesc o cană de lapte în care pun nes și zahăr fără să mă zgârcesc.
Aștept să văd soarele sus ca să ies și eu din cort și pornesc să explorez împrejurimile. Mă minunez de culorile aduse de toamnă și cu filtrul de polarizare imortalizez un cer ireal contrastând rece cu pădurea ruginie. Găsesc și niște brândușe ițite curajos printre frunzele uscate, atinse și ele de gerul nopții dar strălucind violet în soarele dimineții.
Cobor la drum și pe malul apei găsesc tufe acoperite de brumă. Apa râului pare chiar caldă în comparație cu aerul din umbra copacilor, bine că nu mi-am pus cortul pe vale.
Gata cu lenevitul, încalec și plec spre Hută dar mă opresc imediat văzând cauciucul înmuiat peste noapte. N-am chef să-l schimb, dau doar trei pompe de reanimare și plec agale spre casă oprindu-mă la fiecare copac mai colorat sau stâncă mai avântată. La ieșirea din Finiș prind masivul Vlădeasa în aerul clar, conturat pe un cer vătuit cu nori rari și pufoși. Ajung acasă prea repede și parcă aș mai face o tură dar Gabi a aprins focul în sobă și e așa cald și bine...
(poze aici)

2011-10-03T07:16:00.003+03:00

Vreau să încerc iar să trec de la Ferice spre Stâna de Vale și plec de acasă pe la patru. Mi-am luat bagaje cam multe, cort, sac de dormit, saltea, haine groase, mancare, apa, lapte, aparat de fotografiat și nu-mi place cum am încărcat bicicleta, centrul de greutate e prea pe spate. Deocamdată, pe șosea, nu sunt probleme dar mă gândesc la urcuș. Ajung la Plaiul Fericii pe întuneric, n-am ținut cont că ziua e mai scurtă și am mai și tăndălit pe drum. Întind repede cortul și mă culc, nici mâncare nu-mi mai trebuie. Dimineața scot puțin nasul pe afară dar e cam răcoare și mă bag iar în sacul de dormit. De mult n-am mai lenevit așa, chiar mă încearcă un sentiment de vinovăție dar îmi trece și mai trag un pui de somn.
Când mă hotărăsc să o iau la drum soarele e deja de o palmă peste culmea din față. Mănânc repede, strâng bagajele și caut marcajul spre Stână. Găsesc triunghiul la poala pădurii și cărarea care se deschide mă îngrozește. Dacă vreți să mergeți la Stână cu o bicicletă plină de bagaje răzgândiți-vă! Mai bine coborâți spre Valea Aleului sau întorceți-vă la Ferice, doar dacă sunteți nebuni continuați urcușul, așa ca mine. Dacă ar fi doar panta de 30 de grade n-ar fi chiar așa rău dar cărarea e acoperită de frunze, crengi, bolovani sfărâmicioși și din loc în loc trebuie să escaladezi trepte de stâncă sau copaci doborâți. Pentru o plimbare fără bagaje e chiar frumos, cu pădurea de fagi înălțindu-se în jur, cu stâncile răsărind în cale, cu covorul roșu de frunze uscate dar când trebuie să tragi de o bicicletă încărcată deja simți o mulțime de mușchi răzvrătindu-se. Sângele bubuie în urechi și simt o înțepătură în piept dar mă liniștesc spunându-mi că e doar un mușchi intercostal nemulțumit de tratament. Poziția în care trebuie să trag de bicicletă favorizează instalarea cârceilor și tot mă opresc să-mi masez pulpele și să-mi extind spatele. Pe hartă cărarea asta e trecută ca drum de căruțe dar cred că doar renii lu' Moș Crăciun pot trage o căruță pe aici. Bicicleta capătă personalitate și o ia razna pe frunzele uscate, adună crengi în spițe, își înfige foaia de lanț în buștenii doborâți de-a curmezișul cărării iar pedala mi-a lăsat câteva urme în genunchiul drept.
Fagii devin mai scunzi și lasă soarele să încălzească poteca. Se simte mirosul molizilor apăruți printre foioase și aerul pare mai tare. Deodată în stânga se deschide larg priveliștea spre valea de unde am urcat și, departe în zare, pot vedea chiar Beiușul licărind prin pâcla rară.
Peste puțin ajung la intersecția cu celălalt traseu marcat cu cruce galbenă. Harta îmi spune că am făcut jumătate de drum dar nu sunt sigur (în pesimismul meu) că a fost jumătatea cea mai dificilă. N-am ceas dar stomacul vrea să fac un popas și mănânc pe îndelete un sandviș cu o cană de lapte încălzit la spirtieră.
Parcă pentru a-mi confirma temerile cărarea continuă pe un făgaș stâncos săpat de vreun torent urcând mai accidentat ca până acum. Fagii au dispărut de tot și mă strecor pe sub crengile joase ale molizilor ieșind într-o poiană largă cu iarbă bogată și încâlcită. Semnele au dispărut și o iau spre uruitul unui tractor ce se aude de dincolo de o culme. Dau de drumul spre Stână și bicicleta-și dovedește utilitatea ducându-mă printre gropi și sfărâmături de piatră până la Izvorul Minunilor.
Stâna e la fel de pustie cum o știam, doar vreo cinci turiști învârtindu-se pe la Izvor, un sătmărean blestemând gropile în care-și spărsese baia de ulei, doi nuntași întârziați încântați de aerul curat care-i lecuia de mahmureală și o nană ce vindea mere, clisă și pălincă. Las în urmă jelania ce se auzea din megafonul noii biserici și plec spre casă cu gândul la o baie fierbinte.
(poze aici)

2011-08-15T19:44:00.007+03:00

Întristat m-am lăsat greu dus de acasă și trecuse de patru când am pornit pe drumul spre Ferice. Pe hartă arăta bine și speram să ies ușor spre Stână. Am lăsat județeanul la Drăgănești și am pedalat lejer până în Ferice. Satul e mic, cu drumul urcând prin centrul lui printre case noi și pruni încă neculeși. În capătul satului asfaltul se termină rămânând o fâșie de pământ bătătorit de căruțe urcând pe lângă un firicel pe care copiii ridicaseră un zăgaz de pietre ce strângea un ochi de apă de vreo trei metri diametru.
- Unde mergi? Mă întreabă un prunc.
- Pe vale în sus.
- Da' de ce?
Degeaba îi spun de "plăcerea drumului", de "nevoia de mișcare" că nu pare să mă priceapă și-i simt în ceafă privirea compătimitoare.
Înțeleg numele de "Ferice" privind dealurile acoperite de ferigi ce-mi vin până la brâu, cu mesteceni subțirei răsărind din loc în loc, răriți și mai mult de buldozerul ce lucrează la drumul spre Stână. Trec pe sub nuci umbroși, meri cu fructe pietroase și mulți pruni. Pe margine găsesc și mure dar n-am vreme de ele că mă tot încurc în numeroasele ramificații ale drumului. Harta nu mă ajută prea mult că mă pune să urmăresc marcajul galben pe care nu l-am văzut nicăieri. Un moș sfrijit, cu opinci de cauciuc și o raniță kaki în spate mă descurajează zicând că nu mai este nici un drum, doar cărarea pe care mai trage lemne cu calul. Nu-l ascult și merg mai departe și, minune, găsesc marcajul, un frumos triunghi galben pictat pe un fag ghebos. Totuși drumul se termină cu buldozerul părăsit pe o culme și mai departe mă strecor pe o cărare unde abia încap eu iar bicicleta se zdruncină printre cioate și bolovani. Deja se întunecă și pierd marcajul în deschiderea unei poieni largi de pe care văd în zare culmi vălurite în aerul albastru al serii. Apusul se ascunde în spatele copacilor așa că iar nu apuc să fac poze "artistice" și mă grăbesc să ridic cortul pe iarba deasă. A fost cea mai tăcută noapte, fără greieri, fără țipete de păsări, doar cu huruit surd de avioane și rar o talangă solitară undeva pe dealurile întunecate. Dimineața a venit clară, cu răsăritul ascuns de copaci, fără ceață spectaculoasă ori rouă sclipind în iarbă așa că iar pierd pozele "artistice" și pornesc să caut marcajul. Îl găsesc pe un nuc stingher în mijlocul platoului, fără direcții, fără continuare, așa că o iau la noroc pe o cărare ce coboară ademenitor. La un sălaș dintre nuci găsesc un bărbos care-și pregătise slana cu ceapă și vreo două ouă fierte tânjite de o vacă ce dădea târcoale. Tot oprindu-se să gonească vaca mă lămurește că drumul spre Stână e cel pe care tocmai am coborât și urcă în continuare prin pădure, mult prea greu pentru a-l face alături de bicicletă dar mai ușor e să continui coborârea și să ajung în Valea Aleului. Sună îmbietor și-l las să-și împartă slana cu vaca lui și cobor, mai întâi pe o cărare îngustă abia vizibilă prin iarbă apoi prin albia unui pârâu rece ca gheața și ajung la drumul mocirlos a cărui singură calitate e că merge la vale. Zdruncinat și stropit tot de noroi ajung în zona civilizată a văii, cea cu vilișoare și pensiuni și mă opresc să mă spăl în apa ce ajunge până la genunchi. N-apuc să admir prea mult frumusețea văii că deja se termină și mă trezesc în praful și gropile drumului de pe valea Pietroasei.
Lângă apa Pietroasei, în iarba prăfuită găsesc doi pisoi aruncați de "oameni". Unul e deja mort, celălalt, ghemuit, resemnat, aștepta să părăsească această lume din care n-apucase să vadă prea multe. Cu pompița de curățat senzorul îl silesc să bea un rest de lapte, îl bag în buzunarul polarului și-l iau la Beiuș sperând să fiu iertat că n-am putut s-o salvez pe Rita.

2011-08-15T17:22:00.002+03:00

Nu mă tem de bătrânețe! Nu mă tem nici de moarte, cu toată veșnicia ei! Mă sperie doar trecerea celor din jur, bătrânii duși spre alte lumi, cei tineri risipiți prin astă lume, eu rămas, din ce în ce mai singur, cu preaplinul inimii mele. Atunci m-a găsit un câine care și-a deschis sufletul închizându-l în jurul meu, potrivindu-și arderea după timpul meu, numărându-și diminețile după venirile mele, serile după plecările mele, dar nici el n-a putut ține pasul cu mine. Poate eu trăiesc prea mult, poate el a ars prea repede, că s-a dus spre raiul lui câinesc lăsându-mă iar singur, cu preaplinul inimii mele și cu cei din jurul meu îmbătrânind prea repede.

2011-08-07T21:15:00.013+03:00

"România nu are nevoie de autostrăzi!", România nu are nevoie nici de șosele, drumuri, bulevarde, străzi, ulițe, toți suntem urmașii lui Badea Cîrțan și mai bine ne-am lua opincile, cismele de cauciuc, gumarii, papucii de plastic și ne-am vedea de cărările noastre!
Am plecat spre Pietroasa chinuit de șaua pe care nu reușesc s-o reglez astfel încât să nu-mi mai zgândăre hemoroizii dar după ce am cotit la Sudrigiu am uitat de toate și cei șase sau câți kilometri or fi până-n Pietroasa am blestemat toți miniștri de la transporturi și toate guvernele și toți conducătorii și toată nația noastră de idioți care nu suntem în stare să terminăm un drum spre o zonă turistică importantă. Șoferii grăbiți facând slalom printre gropi, învârtejind trombe de nisip și împroșcând salve de pietriș m-au făcut să înghit atâta praf că nici o săptămână de stat în Padiș n-o să-mi curețe plămânii. Trec prin Pietroasa și mă mir cum se poate ca o localitate cu atâta potențial turistic să arate atât de prăpădită, cu atâtea case părăsite, cu drumul brăzdat din zece în zece metri de șanțuri prin care "gospodarii" și-au tras, în cele din urmă, în acest început de secol XXI, apă curentă. Localnicii prosperă totuși, dar nu din turism ci, ignorând statutul Parcului Natural, din tăierea de păduri și în drumul meu întâlnesc numeroase dovezi, de la stive ordonate de lemne tăiate la metru până la camioane coborând pline de bușteni din "Zona Protejată".
După vreo doi kilometri o iau la dreapta pe un drum ce duce spre Arieșeni și un timp pot vedea în vale drumul spre Boga, din ce în ce mai jos, făcând pereche cu râul gălăgios. Drumul meu, la fel de plin de gropi, urcă pieptiș mărginit de tufe de mure și nu mă pot abține să nu culeg câteva. Doar vederea soarelui ce stă să se prăvale dincolo de culmea din spate mă face să renunț și să grăbesc pasul că și așa am plecat târziu din Beiuș.
Am ales traseul ăsta la gândul că e mai puțin circulat dar, în ciuda gropilor, nu scap nici aici de mașini, ATV-uri, motociclete, majoritatea cu număr de Ungaria. Mă mai mirasem odată, în fața unui cunoscut, de invazia de turiști unguri și întrebasem "Românii de ce nu vin sa-și vadă frumusețile?", "Pentru că ei se duc pe Balaton!"
Fugărind o dubiță cu număr de Brașov apare o cățea bălțată, slabă, cu picioare lungi care văzându-mă abandonează mașina și vine să se gudure pe lângă mine. N-am ce face și o mângâi pe cap și gata, m-am ales cu companion de weekend.
Se ține după mine și când o iau pieptiș pe lângă bicicletă și când cobor rapid pe unde-mi permite drumul. La cantonul Păuleasa credeam că m-a lăsat văzând-o cum trece pe la cei adunați lângă grătare dar mă ajunge din urmă și chiar mi-o ia înainte când mă lenevește urcușul. Ajung la cascada Galbenei și mă cațăr cu bicicleta după mine pe cărarea ce duce la Focul Viu. Se întunecă și aleg să pun cortul chiar lângă cascadă într-o adâncitură care, sigur, adună apă în timpul ploilor dar acum e uscată și nu pot decât să sper că nu va ploua. Vuietul căderii Galbenei se transformă cu timpul într-un zgomot alb, chiar liniștitor dacă nu mă gândesc la el. Cățeaua s-a culcușit lângă peretele de stâncă pe un pat confortabil de frunze uscate și mă urmărește cum ridic cortul. Nu se mișcă nici când desfac mâncarea dar acceptă delicat cojile de la sandviș și pâinea muiată în lapte cald. Mă pregătesc de culcare și atunci se așează lângă cort răspândind un miros de câine plouat. Mă împac cu situația dar mai greu de suportat e pământul tare și-mi spun pentru a mia oară că trebuie să-mi cumpăr o saltea. Dimineața vine greu, după un somn întrerupt și prea puțin odihnitor. Cățeaua e prezentă și, după ce împărțim un sandviș, primește laptele care s-a acrit peste noapte. Strâng tot și încerc să urc spre Focul Viu cu bicicleta după mine. Renunț repede și las bicicleta cu sacul de dormit și cortul meu cel nou lângă un copac calculând rapid cam cât aș pierde dacă rămân fără ele. Îmi spun că Focul Viu merită șase milioane și pornesc resemnat cu cățeaua deschizând drumul.
Traseul e frumos și trece prin pădurea tăcută și răcoroasă, iese apoi în poieni pline de flori multicolore și cosași asurzitori, intră iar la umbra copacilor întâlnind pâraie reci și zglobii, se avântă în pante obositoare, ce mai, n-am cuvinte destule ca să descriu cât de frumos e drumul. Cățeaua nu are răbdare cu mine și o ia repede înainte ca să mă aștepte apoi tolănită în iarba următoarei poienițe. La Focul Viu e plin de turiști veniți dinspre Padiș și nu prea ține nimeni cont de tabla cu "Accesul interzis" pătrunzând în peștera cu flacăra înghețată luminată prin plafonul surpat. Nici eu nu fac excepție și intru să fac poze albite de aburul propriei mele răsuflări. De la peșteră urc pe Piatra Galbenei ca să admir valea ce se deschide la picioare. Pierd cățeaua printre numeroșii turiști dar o regăsesc la întoarcerea spre valea Galbenei. Împărțim o napolitană și încep coborârea care nu se dovedește mai ușoară decât urcușul, solicită doar alți mușchi. Nici cățeaua nu mai are răbdare și pleacă definitiv în drumurile ei lăsându-mă să-mi fac griji pentru bicicletă. O găsesc neatinsă și cu greu o cobor până la drum unde sunt momit de un indicator arătând spre Arieșeni. M-ar tenta dar după ce urc vreo cinci sute de metri îmi dau seama că sunt prea obosit și o las pe altă dată. Mănânc cu gândul la cățeaua care a pierdut friptura pusă de Gabi, golesc bidonul de apă și plec spre casă. După ce trec de canton găsesc iar murele de la marginea drumului și culeg câteva pentru Gabi. În Pietroasa opresc pentru un suc și o cafea excelentă la barul de lângă șoseaua desfundată apoi plec să înfrunt iar gropile, praful, pietrișul blestemând pe toți nesimțiții responsabilii iresponsabili până dau de asfaltul peticit și vălurit al drumului spre Beiuș.
(Poze)

2011-07-24T20:19:00.007+03:00

Am auzit că pe Valea Meziadului au continuat drumul până la o aruncătură de băț de Valea Iadei așa că mă hotărăsc să fac traseul cu bicicleta. Am mai încercat de două ori să trec de pe o vale spre cealaltă dar prima dată am renunțat din cauza noroaielor iar a doua oară am luat-o pe un traseu de picior care m-a făcut să car bicicleta în sus și-n jos pe dealuri, să mă strecor pe cărărui înguste și nesigure, să trec peste copaci doborâți de furtuni și până la urmă m-am săturat și am scurtat-o spre Valea Burdei.
Îmi iau cortul cel nou (că pe cel vechi mi l-au furat) și rucsacul unguresc (cu care am înlocuit rucsacul Camel dus după cort) și plec sâmbătă pe la trei. Drumul spre Meziad e lejer, proaspăt spălat de ploaia care, sper, s-a dus de tot. Trec prin sat, ignor tăblița care-mi spune că până la peșteră sunt doar trei kilometri și intru pe Valea Meziadului pe un drum căruia i s-a terminat asfaltul. Îmi place această vale, poate nu e așa spectaculoasă dar vezi tot timpul râul aproape la nivelul drumului, chiar și când intri în pădure. Urcușul e lin, e răcoare, e plin de fluturi, ce mai, e o plăcere să pedalezi, singura problemă e lipsa indicatoarelor și la fiecare bifurcare stau să văd care din variante este preferată de firul de apă ce trece dintr-o parte în alta. Mi se pare totuși că distracția durează prea mult și tot aștept să văd capătul drumului. Din față apar trei motocicliști și-mi spun că dacă ei vin de undeva merită să ajung acolo. La următoarea bifurcație mă bucur să văd că și pârâul și urmele motoarelor au ales același drum. Panta e tot mai abruptă și am renunțat de mult să pedalez, merg pe lângă bicicletă numărând curbele și așteptând să văd capătul drumului. Departe, în față, văd ceva ce seamănă a indicator, o tablă albastră pe care scrie ceva, încă nu disting literele dar sper să spună de bine, ceva gen "Ai ajuns!" Încă un pic. M-am apropiat dar tot nu pot să citesc. În cele din urmă disting "Nu faceți focul în pădure!", preferam o săgeată sub care să fie "Ț ore până la..."
De la tabla albastră drumul e mai abrupt, șerpuind strâns, cățărat pe coastă, arătându-mi din loc în loc serpentinele pe care tocmai le-am depășit. Urmele motoarelor sunt încă prezente dar nu mai au darul să mă îmbărbăteze, mama lor de motorizați! Într-un loc deschis de unde văd valea parcursă decid să fac pauza de masă. Am și semnal dacă ridic firul căștilor și mă cocoț pe o piatră așa că o sun pe Gabi să-i spun că totul e bine, încă n-am murit de epuizare și nici nu m-a prins ploaia. Odihnit, băut, mâncat, pornesc iar și dau, în cele din urmă, de capătul drumului. Tempelean mi-a spus să o iau pe cărarea din stânga și mă apucă disperarea când văd poteca ce se strecoară la 45, uneori chiar 60 de grade agățată pe sub copaci, sărind din piatră în piatră, ivindu-se de sub frunze putrede și alunecoase...
Pornesc resemnat la tras/împins bicicleta, gâfâind cu ochii în pământ, făcând opriri tot mai dese cu mâinile încleștate pe frâne ca să nu alunec înapoi. Tocmai când mă gândeam că ar fi mai cuminte să mă întorc să găsesc un petec de iarbă pe care să-mi pun cortul până mâine, ridic ochii și văd pădurea rărindu-se pe la 200 de metri, în capătul pantei infernal de abrupte. Ajung la un luminiș de unde încep să cobor. Îmi spun că n-am cărat degeaba bicicleta care-și va dovedi utilitatea acum dar după cinci metri derapez pe pietre și frunze așa că devin iar pedestru că e mai cuminte. Drumul coboară la început abrupt și încolăcit, se mai liniștește apoi dar e asaltat de un pârâu tot mai mare și mai obraznic care în cele din urmă-l ocupă cu totul lăsându-mă să aleg între a-mi rupe picioarele în crengile și bolovanii de pe margine sau să fac o baie rece. Țopăind din piatră-n piatră, sprijinit în bicicletă, ochind locurile mai puțin adânci reușesc să fac față până când pârâul decide să-și aleagă propria vale lăsând drumul doar pentru mine. Fac un ultim popas lângă un izvor pozat intens de doi nikoniști și ies în lumea civilizată chiar la Coada Lacului. Stațiunea asta m-a deprimat mereu prin aglomerația de viloace ostentative împrăștiate haotic, prin expoziția de gipane, rulote, skijeturi și afișe stridente "NU acordăm cazare". Toate contrastând cu drumul plin de gropi, tomberoane revărsate, escavări agresive, manele la maxim și grătare fumegânde. Trec repede printre gropi și țațe grase, ignor corturile dese de pe malul Iadei și mă duc direct către lac, căutând un loc cât mai retras pentru propriul cort. Îl instalez repede pe un petec în pantă acoperit de ghemotoace de iarbă și trec la somn. Cu panta m-am acomodat dar ghemotoacele vizează niște organe vitale așa că las somnul și scot mâncarea. Îmi încălzesc la spirtieră niște lapte care de atâta zdruncinătură a adunat gogoloaie de unt și o sun pe Gabi să-i spun că poate să doarmă liniștită. Mă străduiesc să dorm și eu dar abia m-am adaptat la ghemotoace că începe ploaia. La început firav, punctată de tunete și fulgere, din ce în ce mai vijelioasă, răpăind enervant pe foaia cortului, domolindu-se ca să reînceapă mai furioasă. Dorm în reprize întrerupte de răbufnirile ploii sau înghiontit de bulgării de sub cort. Spre dimineață mai pun o haină pe mine și mă culc ascultând iar ploaia. Mă trezește liniștea și o lumină filtrată de foaia cortului. Nu mai plouă și pe lac se ridică aburi. Apa e caldă dar aerul mă înfioară și renunț la gândul scăldatului. Pescarii au ieșit deja să dea cu bățul și pornesc și eu la pozat. Mă fac repede fleașcă în buruienile pline de apă și mă întorc rapid la căldura sacului de dormit pentru o nouă repriză de somn. Pe la nouă mă hotărăsc să mănânc ceva, încălzesc restul de lapte cu boabe de unt la spirtieră (nu-i înțeleg pe cei care fac focul în excursii la munte), strâng cortul plin de apă de ploaie pe exterior și condens pe interior, mai fac o tură de poze și plec. Drumul spre Stâna de Vale urcă lin pe frumoasa Vale a Iadei (unii spun "a Iadului") și n-ar trebui să facă probleme unui biciclist odihnit și antrenat dar nu sunt eu acela! Prefer s-o iau la pas admirând pe îndelete pereții de stâncă, râul vijelios învârtejit în bulboane spumoase și căderi zgomotoase. Mă depășesc mașini ce-și târâie burta prin gropile numeroase întrerupte rar de vestigii de asfalt. Pe o porțiune mă întrec pedalând constant în urma unei astfel de mașini și doar panta în creștere mă face să renunț. O iau iar la pas ronțăind ciocolată și răcorindu-mă cu apă rece de izvor, privind lipsit de gânduri frumusețile din jur. Aproape de Stână mă prinde ploaia dar trece repede și ajuns la Gaudeamus văd soarele iar după ce-mi schimb hainele ude și mai fac o tură de poze pornesc pe cea mai faină porțiune de drum, coborâșul sinucigaș spre Budureasa. E ușor să ignori pericolul îmbătat de viteza obținută fără efort și încerc să mă temperez dar trecut de Budureasa panta e mai lină și ajung fără probleme acasă.
Poze

2011-07-20T08:32:00.006+03:00

N-am putut dormi o saptamână cum mi-aș fi dorit pentru că a doua zi m-a trezit distribuitorul să-mi dea ziarele. Mi-am început săptămâna cam înțepenit, cu dureri de fese și ceva frisoane rezolvate repede cu o aspirină. Îmi ziceam că fac o pauză mai lungă dar joi eram deja în căutarea unui cort sau măcar al unui hamac care să-mi asigure o noapte pe drum. N-am găsit nimic convenabil așa că, după o sâmbătă ce nu se mai sfârșea, am pornit duminică pe un drum lejer spre Roșia. Eram hotărât să nu mai părăsesc asfaltul și să fac doar o ieșire de dezmorțire. Bagajul era redus la un sandviș, o sticlă cu suc și Canonul cu un fix de 28mm pentru peisaje. Începutul traseului este cam dezolant, cu terenuri răscolite de buldozer, cu gunoaie răsărind dintre tufe, cu construcții neterminate plantate la marginea pădurii, cu un Delani arătând ca un perpetuu șantier și cu cazarma aia inestetică răsărită în coasta bisericii... Scap repede și fac un popas scurt înainte de Petreasa și încerc să prind satul printre spicele de grâu de pe dealul ce-l domină. Trezesc un roi de fluturi albaștri și deja-mi pare rău că nu mi-am luat și teleobiectivul. Las regretele și fluturii și pornesc iar pe drum. Satele ce se înșiră sunt deja mai curate și gospodarii se pregătesc să meargă la biserica ce-i cheamă cu un dangăt scurt de clopot. Aerul pare mai rece, pășunile mai verzi și nu rezist să nu fac încă un popas de pozat dealuri. Deja întâlnesc cunoscuți ce se miră că am luat-o așa de nebun dar îi las în urmă cu nedumeririle lor și mă bucur de frumusețea ce mă-nconjoară. Rezist tentației de a o lua pe drumuri lăturalnice și chiar stau pe gânduri la intersecția spre Runcuri dar văzând vreo două mașini cotind într-acolo mă hotărăsc la asfaltul spre Bratca. Drumul e tot mai frumos așa gâtuit de stânci și asaltat de păduri răcoroase și fac iar vreo două poze abuzând de filtrul de polarizare. O răpitoare strigă din înalt dar decid s-o ignor când îmi amintesc iar că n-am teleobiectivul. Pedalatul nu mă mai satisface și prefer să o iau la pas ca să mă umplu pe îndelete de liniște și aer. Din loc în loc găsesc grote, unele săpate pentru exploatarea pietrelor roșii ce au dat numele văii, altele naturale, cu tavane joase și ochiuri de apă ca gheața. La intrarea mea aerul adus de afară condensează într-o ceață diafană ce materializează lumina firavă a lanternei. M-am răcorit destul și plec dârdâind, ocolind movila de gunoaie aruncată de niște inconștienți taman în gura peșterii. Afară mă lovesc de un zid de căldură pe care-l ignor, privesc la umbra pădurii și încet căldura dispare așa că pot să-mi reiau drumul. Omul își arată prezența nu doar prin gunoaie dar și prin mulțimea de copaci doborâți, feliați la metru, despicați și ambalați, gata să fie trimiși în țări care-și respectă pădurile. Peste puțină vreme pereții de stâncă se îndepărtează, pădurea se rărește și, după intersecția cu drumul spre Zece Hotare, rămân doar câteva dealuri cu copaci răsfirați printre care pasc cai anemici și vaci abrutizate de sunetul neîncetat al tălăngilor purtate la gât. Opresc lângă un izvor împuținat și el de secetă, nereușind să umple jgheabul de tablă păzit de doi cai. Pun la răcorit sticla de suc în bazinul de beton zidit în coasta dealului, plin pe sfert de o apă limpede pe fundul căreia lâncezeau vreo doi tritoni micuti și trei broscuțe ce nici nu mă bagă în seamă. Îmi desfac pachețelul și, cu pălăria șiroind de apă rece, încep să mănânc agale molipsit și eu de letargia amiezii fierbinți. Pe dealul din față un herghelegiu (cred, că ciobanul e cu oile iar ciurdarul e cu vacile) striga la niște cai indolenți. Agitația lui strică momentul de liniște și mă hotărăsc să plec. Recuperez sticla de suc deja rece, îmi iau rămas bun de la tritoni sau ce-or fi fost, fac vreo două poze cailor de lângă jgheab și plec pe drumul de întoarcere. Dealurile se apropie ajungând să gâtuie iar drumul, copacii coboară tot mai aproape, aerul devine tot mai răcoros, de undeva apare și Roșia sărind printre pietre și profit să mă spăl de praf și transpirație. Trec printr-un Căbești plin de mirosuri grele apoi printr-o Remetea pustie și iarba e tot mai arsă, umbrele mai rare, încât, ajuns în Beiuș, deja mă gândesc la viitoarea ieșire.
Poze

2011-07-11T08:49:00.010+03:00

Plecarea fusese programată pentru ziua precedentă, urma să-mi iau cortul și sacul de dormit apoi să plec pe Valea Tărcăiței pînă unde m-or ține pedalele, ideal ar fi fost să ajung pînă în Moneasa dacă drumul nu e prea distrus de ploi și dacă inactivitatea de juma' de an nu m-a moleșit prea tare. N-a mai fost să fie, hoții m-au lăsat fără cort, rucsac, izopren și multe altele care, totuși, n-ar fi fost necesare pentru drum dar m-au supărat destul cât să renunț la excursie în favoarea unei conversații îndelungate cu niște polițiști drăguți cărora le-am întrerupt weekend-ul.
Am plecat a doua zi gonit de Gabi: "Du-te să mai scapi de gânduri" și m-am dus doar cu ceva de mâncare și Canonul. Nu era chiar de dimineață și soarele începuse să ardă binișor anunțând o zi toridă. Am luat-o prin Tărcaia și, cu ochii după unguroaicele ieșite să măture prin fața porții, am ratat intersecția spre Tărcăița și m-am trezit în Totoreni. Nu-i nimic, poate e mai bine așa, drumul e mai prost dar priveliștea e mai frumoasă. Trecând de Mierag m-am oprit să pozez în lumina dimineții târzii vestitele Râpe. În buna tradiție românească, pe tot drumul, n-am văzut o bornă, un stâlp, o tablă care să-ți spună de unde vii, unde te duci sau unde ai ajuns, de parcă am fi sub asediu și vrem să încurcăm invadatorii. Mi-am continuat calea spre satul bănuit a fi Tărcăița, l-am traversat repede și am luat-o pe lângă firicelul de apă gălăgioasă ce părea a fi Tărcăița. De acum înainte, drumul prost și lipsa oricăror indicatoare vor fi niște constante pe care nu le voi mai pomeni, alte constante rămân frumusețea peisajului, puritatea aerului, susurul apei de lângă drum...
Încep să apară și niște ființe sâcâitoare ce se îmbulzeau să-mi intre în ochi și să-mi bea sudoarea așa că a trebuit să fac o pauză de hidratare. Spălat și cu pălăria șiroind m-am simțit ceva mai apărat și am pornit iar la pedalat urmărit de această dată de ochii grataragiilor înșirați pe întreaga vale, ocupând fiecare petec de verdeață, alungând cu sunete stridente păsărele și fluturi. I-am depășit după ce valea a început să se ingusteze iar drumul, tot mai degradat, să urce mai abrupt, făcându-mă să descalec și să împing bicicleta prin bălți și hârtoape. Pădurea mă înconjura plină de viață iar fluturi de tot felul dansau în umbra florilor galbene înălțate cât un stat de om. Tufe continue de urzici păzeau malul apei împiedicându-mă să mă mai răcoresc și să-mi spăl transpirația care începuse iar să adune musculițe. Am încercat să fac și niște poze în lumina dură a amiezii dar nu sunt prea convins că va merita să le postez. Fluturii erau prea zglobii pentru cât de moleșit mă simțeam, florile incredibil de galbene, umbra pădurii prea întunecată, drumul prea luminos așa că am băgat aparatul în toc și am continuat să împing bicicleta la deal. Un popas scurt în care am înghițit repede un ou fiert, un șnițel și un litru de suc m-a mai învigorat și am pornit să înfrunt soarele puternic și musculițele tot mai obraznice. Nu mai speram să pot ajunge la Moneasa dar eram hotarât să continui urcușul până pe la ora șase, oră fixată ca un fel de "point of no return". Drumul era încă accesibil, presărat doar din loc în loc de bălți în care intram până aproape de genunchi speriind broscuțe. Un ATV-ist încântat de provocările șanțurilor m-a depășit în huruit de motor ca apoi să se întoarcă după vreo zece minute. S-a oprit să mă întrebe încotro am luat-o și m-a încurajat spunându-mi că nu mai am mult de urcat iar Moneasa e doar la vreo cinci kilometri. Am mai bârfit pe seama lipsei de interes privind căile de acces către frumusețile care ne înconjoară și, după ce mi-a dat câteva idei pentru viitoare escapade, și-a continuat joaca pe ATV. Cu moralul crescut am pornit iar la împins spre culmea ascunsă de copaci. Știam că pentru oamenii locului cinci kilometri aveau altă valoare decât pentru un biciclist obosit și transpirat dar toate gândurile au dispărut când, în sfârșit, am început să cobor. Am ajuns chiar la niște vestigii de șosea, cu parapeți putreziți și margini surpate. Coboram chinuind frânele și zgâlțâindu-mă prin gropi și grohotișuri dar cel puțin nu mai trebuia să pedalez sau să împing. Panta se lungea și devenea mai lină și mai puțin accidentată lăsându-mi răgaz să mă gândesc la chinul întoarcerii. Panta asta coborâtă cu entuziasm se va dovedi istovitoare la întoarcere dar... până atunci mai e. În sfârșit am semnal și o anunț pe Gabi că mai am puțin și ajung în Moneasa. Mai bine nu-i spuneam, am făcut-o acum să se îngrijoreze la gândul drumului de întoarcere și la vremea destul de înaintată. Și eu sunt destul de îngrijorat dar îi promit că voi ajunge pe lumină.
Pe malul firului de apă care a apărut lângă drum se înghesuie iar grataragii harnici care împrăștie mirosuri îmbietoare. Corturile sunt din ce în ce mai dese și, dintr-o dată mă trezesc în stațiune. Pot doar să presupun că sunt în Moneasa pentru că pe drumul pe care am venit eu nu era (ciudat?) nici un indicator.
Sunt surprins! Plăcut! N-am mai fost în Moneasa și mă așteptam la două trei căbănuțe sau la ceva bătrânicios gen Stâna de Vale cum a devenit ea cu actualii proprietari. Mă întâmpină un adevărat orășel, curat, cochet și plin de turiști. Multe locuri de agrement, ștrand, hoteluri, chiar și un lac pe care pluteau vreo două bărci, o mică piață expunând nimicuri, totul printre spații verzi bine întreținute cu bănci dispuse în locuri umbroase și alei animate de puzderie de turiști. Nu știu ce prețuri se practică dar prezența mașinilor "de epocă", Dacii, Skode, mă face să cred că sunt rezonabile că doar n-or fi bătut suta de kilometri doar ca să stea la umbră. Aș mai fi stat să casc gura dar timpul înaintat nu mă lasă și, privind cu jind asfaltul impecabil al șoselei spre Sebiș, mă întorc să dau piept cu hârtoapele spre Beiuș. Mă cam încearcă foamea dar tot amân oprirea pentru când voi termina urcușul. Și urc. Și urc. Plumb în picioare, nod în piept, tobe în urechi, o incipientă durere de cap și frisoane, organismul îmi spune că sunt extenuat și deshidratat. Mă opresc tot mai des să beau lacom din apa călâie luată din Moneasa și încerc să-mi amintesc după care curbă începe coborârea. M-am săturat de împins și umbrele pădurii sunt tot mai dese. Nu-i nici șase dar printre copaci pare deja seară iar o răcoare nefirească mă pătrunde.
În sfârșit cobor! Întâi cu grijă la ramurile joase, ocolind băltoacele, atent să nu alunec pe pietrișul umed, apoi din ce în ce mai repede, prinzând curaj, împroșcând noroi, zgâlțâindu-mă prin gropi și bolovani. Încerc să mă temperez strângând frânele, scârțâind strident în liniștea pădurii dar, la prima porțiune cu mai puține gropi, las iar gravitația să mă ducă acasă. Panta se domolește și regăsesc pârâul gălăgios cu petecele de iarbă ocupate încă de grataragii. Trec repede printr-o Tărcăiță moleșită, cu oameni plictisiți stând la porți și dau de asfalt!!! Asfalt!!! Cu găuri, decojit pe ici pe colo dar e superb. După o zi de șanțuri și noroaie, de bolovani și bălți e aproape fantastic, ba mai și coboară lin către casă, e de vis! Sunt atât de vesel că, trecând prin Tărcaia, salut toate nanele de la porți lăsându-le apoi să mă privească mirate cum galopez prin sat.
Ajuns în scara blocului privesc cele trei etaje pe care trebuie să le urc cu bicicleta după mine și mă mobilizez pentru un ultim efort. După un duș fierbinte și o cină căreia nu-i mai simt gustul mă urc în pat cu gândul la un somn de-o săptămână.
Poze

2010-12-15T22:15:00.004+02:00

Din agent secret german Lenin a devenit eroul rus care a schimbat o lume. Nemții l-au plătit să le scoată rușilor democrația din cap și epidemia a cuprins un sfert de glob.
Cine plătește să ni se scoată nouă din cap tot ce ar însemna civilizație în acest început de secol? Și nu mă gândesc doar la școală, sănătate, justiție, siguranță socială și (hă hă) autostrăzi. Mă gândesc la dorința de a trăi. Ca un om. Ca un homo sapiens ce și-a ridicat ochii din noroiul în care scurma după râme și a privit stelele.

2009-12-03T13:00:00.004+02:00

Învingându-mi dispreţul faţă de înfloritoarea specie homo politicus m-am lăsat târât de Gabi la alegeri şi mi-am pus ştampila pe enervanta veşnică tânără speranţă (de cincizeci de ani) a liberalismului.
Şi-a punctat eşecul cu o ieşire de plagiator al marinelului înfierând muncitoreşte mogulii. Apelul ulterior m-a pus în postura de coleg cu activiştii pe care tocmai îi criticasem pentru nesimţirea roşie cu care călcau pe bunul simţ. E adevărat că alternativa ar fi însemnat să accept mitocănismul afişat în ultimii ani, pornit de la mistere gen Experimentul Filadelfia, trecând prin scenete lăcrimoase, răbufnind cu palmări de telefoane, capete în gură, pumni strecuraţi la înghesuială sau manifestări de fante de mahala. Mă hotărâsem să renunţ la drepturile mele şi să ignor greţosul circ a cărui singură finalitate ar fi transferul taxelor mele de la un mogul la altul. Mă resemnasem confirmându-mi încă odată unicitatea caracterelor prezente la specia sus amintită când, chiar aseară, din kilovaţii unui megafon auzul mi-a fost agresat de o adaptare a piesei Gimme Hope Joanna în manieră dâmboviţeană "Să i-o dăm lui Geoană... Să i-o dăm în bot". Nu obişnuiesc să înjur nici când îmi dau cu ciocanul peste degete şi violenţele de limbaj descalifică în ochii mei pe oricine este atât de prost că nu poate articula un argument şi apelează la invective şi mârlănisme. Încă scârbit ajung azi dimineaţă în faţa chioşcului din piaţă şi dau cu ochii de suportul de ziare vandalizat metodic, sârmă cu sârmă, mărturia tenacităţii unui handicapat mintal. Alături, într-un cort cu însemne portocalii urlau sloganuri de campanie.
M-am hotărât, voi vota anti!
Anti derbedei, anti violenţă, anti mitocani, anti Băsescu.

2009-11-23T13:14:00.002+02:00

După cacealmaua acţiunii Autobuzul, prostănacul şi mitocanul amână filmările la "Ghici cine vine la urnă" ca să joace în superproducţia "O floare şi doi găinari".
Diseară dansăm în familie cu listele pe masă.

2009-11-17T19:39:00.003+02:00

Am evoluat de la "Măi animalule!" la "Măi bibliotecarule!".
Licuriciul fie cu tine!

2009-10-27T20:12:00.000+02:00

Mai incercam o data:))...Asociatia culturala Experiment.Teatru.Clandestin in colaborare cu Universitatea din Oradea,Facultatea de muzica,sectia Actorie si fara Casa de (in)Cultura Beius organizeaza Laborator de Teatru 2(dictie/arta actorului/experiment si improvizatie/educatia corpului/micro-gestualitate/documentare teatrala si cinematografica/realizarea concreta a unui spectacol)
Data limita pentru inscrieri este -fara-
"Laboratorul de teatru", cum este numit de organizatori, are ca scop dezvoltarea si imbunatatirea abilitatilor de vorbire si exprimare, precum si dobandirea de catre participanti a unor cunostinte privind secretul unei atitudini corporale impecabile. Cursul se va desfasura saptamanal, prin cate o intalnire, si va fi condus de regizorul asistent universitar Sebastian Barbalan.
Laboratorul va contine cursuri de dictie, arta actorului, experiment si improvizatie, precum si educatia corpului. Fiecare luna de laborator ii va costa pe cursanti 50 de lei, fondurile stranse fiind folosite pentru construirea decorului si crearea costumelor, respectiv mediatizare si deplasari.
Pentru informatii suplimentare va rugam sa ne contactati la tel:0748383615 sau e-mail silvi_ana903@yahoo.com
Va asteptam!!...
P.S. Spre deosebire de anul trecut acum intalnirile vor avea loc la Liceul pedagogic.

Anutza

2009-07-24T15:51:00.002+03:00

Un prieten evreu îmi spunea acum vreo treizeci de ani “Mai bine să faci un leu la umbră decât doi la soare”. Deoarece poporul lui dă clasă la lecţii de supravieţuire n-am avut de ce să-i contest înţelepciunea, ba chiar m-am conformat zicerii de vreo câteva ori. A venit însă loviluţia care a instaurat o “democraţie originală” pornită să facă experimente pe răbdarea noastră şi care a dat peste cap tot ce părea logic şi de bun simţ. Astfel ne-am ales cu o societate deformată condusă de legi strâmbe şi preamărind valori artificiale. Ne-am ales cu o economie nefuncţională, cu jumătate din populaţie asistată de Stat, cu câte treisprezece bugetari ineficienţi la fiecare zece salariaţi privaţi, aceeaşi bugetari având o medie a veniturilor mai mare decât a particularilor care le plătesc lor salariile. Aşa că trebuie să modific zicala şi să o aduc la nivelul realităţilor noastre: “Decât să faci un leu la muncă mai bine faci doi la Stat”.

2009-05-22T12:00:00.005+03:00

Trecând pe lângă Romstal văd un client ce se instala confortabil în cada expusă în mijlocul magazinului. Civilizat, îşi lăsase alături pantofii dar păstrase textilele pentru că magazinul e dotat cu aer condiţionat reglat spre zero. Părea foarte mulţumit de ergonomia căzii şi mă întrebam dacă sloganul "Clientul nostru stăpânul nostru" include şi frecatul pe spate.

2009-05-22T10:45:00.002+03:00

Sunteţi de acord că nu mai are niciun rost să vorbesc despre nivelul scăzut al învăţământului din România. Cauzele sunt multe, de la structura învechită şi programa inutilă până la slaba motivare a copiilor care văd că e mai rentabil să fii bişniţar sau politician decât cercetător sau librar :) În naivitatea mea sunt încă surprins să văd elevi ce au ales un profil pentru care se presupune că au oarecari înclinaţii şi totuşi să dea dovadă de carenţe absurde în domeniu. Am întâlnit elevi de la Informatică ce nu ştiu ce e ăla sistem de operare (instalatul unui Windows e o aventură exotică), viitoare educatoare ce nu sunt în stare să numească (nu să recite!) o poezie pentru copii iar azi, încercând să explic unei viitoare absolvente de Filologie cum e cu prezentarea de carte, am fost întrebat inocent -Ce e aia recenzie?

Anti

2009-04-16T16:02:00.000+03:00

Zilele trecute am auzit pălăvrăgeala de neînţeles a unor ţigani, vorbeau aşa tare că era imposibil să-i ignori. Din toata discuţia am remarcat un singur cuvânt pentru care, sigur, n-au echivalent in limba lor aşa că l-au spus in româneşte, "muncă". Atunci mi-am dat seama că se înjurau!

2009-04-10T17:31:00.002+03:00

Îmi spune vânzătoarea că circulă bani falşi prin Beiuş şi nu am de ce să mă mir, aştept doar să văd şi vreun mascat cerându-mi încasările firave de peste zi. Nu peste mult timp cealaltă vânzătoare mă şi anunţă că a fost victima falsificatorilor şi s-a trezit cu o bancnotă ciudată dar, vigilentă fiind, a dat pe mâna unui jandarm fetiţa infractoare. Isteria se generalizează şi au loc faze comice cu jandarmi înverşunaţi şi mame disperate. Deja se fac scenarii legate de implicaţi şi implicaţii dar totul se desumflă când cei de la bancă declară bancnota perfect valabilă. Nu ne rămâne decât să blestemăm pe cei care au scos pe şest (şi fără acoperire?) o bancnotă cu caracteristici diferite faţă de cea deja aflată în circulaţie şi nu s-au obosit să ne spună şi nouă (a fost un anunţ strecurat prin ziare pe la mijlocul lui noiembrie).

De ce fugim de Linux

2009-03-21T10:38:00.000+02:00

Mie îmi place Linuxul. Ştiu că n-am să-l înţeleg niciodată pentru că-l abordez ca un Windows user dar la ce-l folosesc eu e destul. Îmi place cum copiază fisiere de pe CD trecând simplu peste fisierele corupte spre deosebire de Windows care anulează procesul. Îmi place modul în care face preview şi cum pot seta dimensiunea thumbnails-urilor.

Open Office are o interfaţă mai prietenoasă decât a Microsoftului şi pentru treburi curente e perfect dar am deschis un .doc de vreo 200 de pagini şi am crezut că mi-a murit ram-ul. Se mişca înfiorător de greu şi nici nu mă lăsa să fac modificări. Acelaşi document mergea fără probleme în M.Office.
Am făcut un tabel în care trebuia să scriu două denumiri identice dar una din ele cu majuscule, cealaltă cu litere mici. N-am putut. Şi cea cu litere mici era transformată automat în cea cu majuscule. Am dezactivat toate autocorrect-urile şi autospeling-urile dar degeaba.
Par mărunţişuri dar...

Îmi place Inkscape, mai ales cum desenează poligoanele stelate şi spirele, grid-ul e deosebit de util iar scrierea caligrafică e nemaipomenită dar să vedem cum facem un text în relief cu umbre. Scriem textul, îl clonăm, deplasăm clona, schimbăm culoarea, dăm transparenţă, aplicăm un gradient radial ca să iasă marginile blurate şi gata. La fel poţi să faci orice te duce capul, totul ţine de talent sculele fiind mai puţin importante.
Dar cum facem acelaşi lucru în RealDraw (sau alt program Corel based)? Scriem textul, dăm DropShadow şi gata! Cum “gata”? S-a terminat? Păi atunci prefer RealDraw, problema e că merge doar în Windows. Am încercat emularea cu CrossOver (care e pe bani) şi merge dar apare un bug, nu vede literele. Am încercat cu Wine dar îmi interpreta fiecare fereastră a programului ca fiind un program diferit ceea ce ducea la supraîncărcarea sistemului şi nu vedea nici aici literele...

Am avut de făcut un CD audio şi am deschis K3b (cu toate că mi-a făcut odată o figură urâtă) şi selectez piesele dorite. Sunt anunţat prompt că nu-i plac mp3-urile. Caut pe net şi aflu că am nevoie de o colecţie de pluginuri dar mai sigur ar fi să instalez ultima versiune de K3b. Nici o problemă, deschid Yast-ul bag Packmanul la opţiuni, aştept sincronizarea (cam mult), trec în managerul de programe, astept sincronizarea (cam mult), bifez tot ce ţine de K3b şi aştept instalarea (foarte mult), după ce se termină toate (deja s-a făcut noapte) deschid un K3b cu faţă nouă care-mi acceptă mp3-urile. Vreau să verific piesele cu playerul încorporat dar nu se întîmplă nimic. Fie, merge şi pe neverificate dar măcar să dau un “normalize”. Sunt anunţat prompt că nu am pluginul necesar...
Trec în Nero şi termin totul într-un sfert de oră!

Mai sunt şi altele dar încă nu m-am hotărât să fug de Linux. Poate doar să aştept să se mai maturizeze.

(de pe forumul Softpedia)

2009-03-05T17:59:00.003+02:00

Explicaţii:
Suntem nişte cretini, conduşi de cretini, construind o societate cretină într-o ţară cretină pe care o vom lăsa moştenire urmaşilor noştri cretini.
Când auzi că pentru a-şi alimenta cretinismul inventează taxe cretine pe care noi, cretini fiind, le vom plăti cu entuziasm cretin... Accize pe brichete, ceasuri, telefoane...
În parlament avem o târlă de bişniţari cu râtul gros, unul chiar apărând zilele trecute lăudându-se ce bine a făcut el boborului neplătind TVA pe cele două mii cinci sute de case pe care le-a speculat şi acum eu, în cretinismul meu de alegător orb, sunt pus să plătesc accize pe bricheta cu care-mi aprind aragazul.
Preşedintele jucător, pe vremea când făcea dispărută flota, venea să explice cretinilor pedeştri că n-avem nevoie de autostrăzi iar acum, când ceilalţi cretini care ne conduc au recunoscut că suntem în criză, jubila pe sticlă, vesel că sărăcia a scos dintre priorităţi autostrăzile. Ne fug investitorii că n-avem drumuri, turismul e la nivel de ev mediu că n-ai cum să-l aduci pe american să-i arăţi piciorul tău de plai dar, ca să le finanţez lor cretinismul, mă vor pune să le plătesc accize pe ceasul pe care mi-l atârn pe perete.
Cu fervoare de caţavenc ne-au cerut să facem sacrificii şi prima lor grijă a fost să-şi mărească bugetele şi să creeze posturi noi pentru gagamiţii şi miţele lor plătindu-i din accizele pe care mi le impun mie, cretinul care-i alege.
M-am săturat!

Post final

2009-03-03T11:27:00.002+02:00

M-am săturat! Îmi vine să mă duc în codru ca să nu mai aud de taxe, de partide, de alegeri, de guverne, de fiţe de pipiţe, de vedete, de playback, de promptere, de analişti, de consilieri, de nepoate, de şoferi cu mapă, de snobi, de Cărtărescu, de Dan (Brown sau Puric), de academicieni analfabeţi, de ciobani filozofi, de gropi, de gipane şi merţane, de facturi, de taxe (am mai spus dar la câte sunt tot nu spun destul), de taxe, de taxe, de taxe, na, să fie, de net, de televiziune, de spameri, de troli, de clone, de troieni, de viruşi, de bacterii, de euglene, de legume, de cretini, de licheni, de lichele, de ipocriţi, de politicieni, de perverşi, de judecători, de procurori, de Casa Poporului, de Cotroceni, de comentatori, de ziarişti, de hoţi, de retururi, de oameni.

2009-02-04T10:57:00.002+02:00

http://dinastiile.wordpress.com/

2009-01-28T21:36:00.002+02:00

Azi am fost să spionez "Laboratorul de Teatru". Mă făcuse curios Lizu şi apucasem să-i promit şi Anuţei. Enervat de lumina chioară din sala de sport, tot schimbând obiective, apelând în cele din urmă la un disperat ISO 3200 am intrat în joc. Un fel de băiat de mingi agitat, păstrând o distanţă care făcea bliţul onboard inutilizabil, nevoind să interferez cu magia ce se năştea între participanţii ce învăţau să joace. Într-adevăr am perceput totul ca pe o naştere şi, deşi conştient de miracolul la care eram martor, asta m-a făcut să mă simt stingher, inutil...
Abia aştept să merg iar, data viitoare iau şi bliţul!

2008-11-22T18:01:00.001+02:00

Auzită pe stradă:
-Decât o viaţă cioară mai bine o zi păun.

Elevul

2008-11-19T22:11:00.003+02:00

- Chiar îmi pare rău de unii profesori, uneori nu sunt decât şapte-opt elevi la oră dar şi aceia vorbesc la telefon sau se joacă.
- Bine dar de ce mai mergeţi la şcoală că doar nu e obligatorie.
- Vrem să dăm la facultate...
- Dar nu contează notele?
- Sunt destule locuri la "cu plată".

Doamna profesoară

2008-11-19T16:27:00.006+02:00

- Am venit să iau cărţi pentru şcoală că am primit bani, aveţi să-mi daţi de toţi banii?
- Desigur, nu vă faceţi probleme că avem cărţi destule.
- Atunci daţi-mi!
- Păi alegeţi-vă de pe rafturi!
- Da' să le socotim să nu depăşim suma.
- Fiţi fără grijă, cărţile mele sunt ieftine şi până la suma asta se vor aduna destule.
- Da' să le socotim să nu depăşim suma.
- Alegeţi-vă numa' că le voi trece pe toate pe o anexă la factură.
- Da' ce să-mi iau?
- Alegeţi-vă ce doriţi şi ce credeţi că vă trebuie.
După ceva timp, plictisită de silabisit titluri, ţinând trei cărţi în mână:
- Uite, să le socotim, să nu depăşim suma!
- Doamnă, la cât costă cărţile se vor aduna vreo trei sute până să atingeţi suma, alegeţi-vă fără grijă...
- Da' mai bine mă duc să comand de pe net.
(când a aflat Gabi: -Nu ştii să vinzi cărţi, eu, în locul tău, goleam rafturile de toate titlurile greu vandabile că oricum nu ştie să citească)

Domnul profesor

2008-11-19T16:19:00.005+02:00

- Aa, uite culegere de care ne-a adus şi dom' profesor. Cât costă?
- Zece lei, scrie şi pe spate, adică o sută de mii.
- Nouă ne-a cerut o sută cincizeci.
- ...

2008-11-02T19:30:00.005+02:00

Când e vorba de calculatoare mă consider un simplu utilizator. Unul ceva mai atent la mesajele care-mi apar pe ecran când fac vreo prostie dar atât.
Zilele astea mi-am pus un gadget nou, o jucarie fara de care puteam să trăiesc dar viaţa e mai interesantă când o facem mai complicată. Am luat fiţuica ce se voia "Manual de utilizare" şi echipat cu ochelarii ăia puternici plus lupa, că întotdeauna instrucţiunile importante sunt scrise cu litere ilizibile, am început distracţia. Am băgat toate cablurile la locul lor, inclusiv cel care lipsea din cutie dar pe care-l comandasem separat pentru că sunt prevăzător, am urmărit cum se aprind beculeţele, am început ritualul de instalare şi, în final, tasta magică, Enter. Nimic. Ba un mesaj care-mi spune că nu se poate. O iau de la început şi ajung la acelaşi refuz pe care mi-l trânteşte calculatorul. Poate nu sunt bune instrucţiunile, să vedem manualul de pe CD. Aici sunt ceva diferenţe şi după ce caut degeaba luminiţele M1 şi M2 îmi dau seama că e alt model. Pe cutie nu scrie de care tip este. Nici pe obiect. A, ba da, pe spate, pe un timbru, cu litere infernal de mici, găsesc codul de identificare. Caut pedefeul corespunzător şi repet instalarea. Prima dată mă amuz citind "dacă e aprins beculeţul de la "Power" înseamnă că nu aveţi alimentare", mai departe îmi cere să repet ce mai făcusem urmărind fiţuica-manual, cu mici diferenţe pe care se pare că ei le consideră nesemnificative, apoi primesc acelaşi refuz. Într-adevăr diferenţele sunt nesemnificative. Resetez şi repet. Degeaba. Fiind probleme ce mă depăşesc vizibil apelez la relaţiile cultivate tocmai pentru acest gen de experienţe. Telefonul numărul unu. Sună. Sună. Sună. Cred că s-a săturat să-mi dea indicaţii prin telefon... Telefonul numărul doi. Abonatul nu este... Nu cred că l-a decuplat din cauza mea. Telefonul numărul trei. -Ceau, uite care este problema... -Ai băgat... -Da. -Ai pus... -Da. -Resetează-l. -L-am. -Mai.. -Bine, pa. Resemnat resetez şi reiau toţi paşii dar obţin acelaşi refuz. E timpul să întreb marele Google. Tastez "probleme instalare jucărie inutilă şi metode practice de omorât timpul". Deloc surprinzător găsesc o mulţime de nefericiţi care au trecut prin aceleaşi chinuri şi deschid la întâmplare o pagină de forum unde proşti ca mine caută iluminarea din partea unor guru ai calculatoarelor. La fel ca în alte situaţii asemănătoare întrebarea simplă e urmată de două-trei pagini de ironii până să apară un răspuns pertinent. Instrucţiunile găsite diferă mult faţă de cele ce-mi însoţeau jucăria dar nu mai am nimic de pierdut şi le urmez resemnat. Apăs, fără prea mari speranţe, tasta magică şi, minune, merge!
Acum routerul clipeşte din beculeţe, vesel şi inutil. Încă nu-l foloseşte nimeni.

2008-08-20T15:46:00.002+03:00

-Vreau o carte cu poveşti pentru copii!
-Luaţi-o pe asta de fraţii Grimm!
-Nu, nu, eu vreau ceva mai uşor cum ar fi Scufiţa Roşie, Cenuşăreasa, Albă ca Zăpada...

2008-08-15T11:22:00.004+03:00

Prin oraş se sapă şanţuri. Entuziasmaţi de puterea excavatorului din dotare muşcă frenetic din asfalt speriind trecătorii şi gonind maidanezii, ridicând nori de praf şi asurzind pe toată lumea cu motorul duduitor şi duhnind a motorină. Cred că dacă s-ar fi folosit tot târnăcopul şi lopata ar fi chibzuit mai mult până să răscolească străzile. Lucrul merge repede şi după câteva zile avem şanţuri prost cicatrizate, capcane acoperite în grabă cu pietriş, locuri ideale pentru sporturi extreme. Trec două săptămâni în care suntem lăsaţi să ne acomodăm cu noul relief apoi cadavrul este redeschis de parcă a venit chirurgul să-şi recupereze ceasul dar nu e decât o trupă de comando care sapă pe şest căutând ţeava recent îngropată ca să-i ataşeze garnituri şi racorduri. Lasă şanţul deschis că poate-şi aduc aminte că au mai uitat ceva şi-l decorează cu panglici bicolore ce flutură vesel în vânt dând un aer festiv noilor capcane. Rita, maidaneza din dotare, ia repede în primire movila proaspătă şi, după ce o marchează conştiincioasă, se tolăneşte savurându-i răcoarea. Ştie că n-o va deranja nimeni alte două săptămâni.

2008-08-15T10:22:00.000+03:00

Într-un banc despre zgârcenie era pomenit Iţic care se tot ruga Dumnezeului său să-l ajute să câştige la Loto. Exasperat de rugile necontenite, Dumnezeu răspunde:
-Eu te ajut dar cumpără şi tu măcar un bilet!
Bancul e amuzant şi pare absurd gândindu-te că în realitate nu te poţi aştepta să câştigi la Loto dacă nu joci la Loto dar în realitatea românească e posibil orice.
Mai multe ziare, neştiind cum altfel să atragă cititori, au iniţiat tot felul de concursuri răsplătite cu premii iluzorii, câştigul fiind "garantat" de simpla cumpărare a maculaturii zilnice. Regulile diferă dar de cele mai multe ori trebuie să completezi într-un talon numerele ce apar în fiecare zi, un fel de Bingo lălăit pe toată săptămâna. Românul, fiind mai isteţ decât Iţic, împacă şi cărpănoşenia dar îşi păstrează şi şansele de câştig venind, răsfoind, notând numerele şi plecând mulţumit că a mai economisit un leu, visând la potul cel mare în timp ce trece în talon cifrele norocoase. Cei mai amuzanţi sunt întârziaţii care nu mai prind ziarul şi-mi cer mie numerele.
-Cum, nu le-aţi notat? Nu ştiţi să vă atrageţi clienţii! Nu mai vin niciodată aici!

2008-06-26T10:33:00.003+03:00

De mai multă vreme sperăm să vedem Biblioteca mutată într-un sediu nou. Doamnele bibliotecare visează la un spaţiu mai mare, cu încăperi numeroase în care să poată amenaja săli de lectură, conectare online cu celelalte biblioteci din ţară şi, bineînţeles, un fond de carte bogat care să poată satisface orice dorinţă. Pentru că titlurile de care dispun sunt prea puţine faţă de cererea îmbucurător de mare m-am gândit să apelez la toţi iubitorii de carte, beiuşeni sau nu, să contribuie la creşterea numărului de titluri din biblioteca municipiului nostru. Dacă vă simţiţi beiuşeni în suflet, indiferent ce scrie în paşaportul vostru, puteţi trimite câte o carte pe adresa Bibliotecii Municipiului Beiuş, Piaţa Samuil Vulcan nr.14, Beiuş, jud. Bihor, cod poştal 415200 sau le puteţi aduce personal la Librăria Gabriela. Ca să facem gestul vostru mai interesant vă rog să vă treceţi pe coperta interioară adresa de mail sau id-ul de messenger pentru ca cei care vor împrumuta cărţile donate de voi să vă poată contacta.
Arătaţi că vă pasă!

2008-04-03T11:41:00.003+03:00

De la clienţi auzite:

-Pixul ăsta roşu scrie albastru?
*
-Vreau o revistă cu bani!
*
-Aveţi Popcorn?
-Da.
-Daţi-mi Bravo!
*
-Ne putem servi de pe raft?
-Da.
-Atunci daţi-mi dumneavoastră!
*
-Vreau o carte cu anonime şi sinonime!
*
Şi o cât se poate de reală declaraţie de la Humanitas:
Asigurăm, garantăm, şi declarăm pe propria răspundere (...) că produsele cărţi, la care se referă această declaraţie, nu pun în pericol viaţa, sănătatea, securitatea muncii, nu produc impacte negative asupra mediului.

2008-03-12T20:05:00.004+02:00

Circulă prin oraş o Dacie gri cu un megafon urlând un anunţ ininteligibil despre nu ştiu ce acţiune la "Casa de cultură". Pe copaci văd afişe xerografiate chemând beiuşenii la nu ştiu ce vânzare la "Casa de cultură". Sunt cam dezorientat pentru că Beiuşul nu mai are Casă de cultură. Există o fundaţie turnată acum mulţi ani şi care în prezent adună maidanezi. Ar mai fi clădirea revendicată de Biserica Greco-Catolică dar acolo abia mai încape Biblioteca oraşului. De Casa de Cultură a Armatei nu cred că poate fi vorba că e prea înghesuită ca să mai găzduiască şi vânzări. Casa de Cultură de la Unitatea Militară e încă în renovare deci iese din discuţie. Încă nelămurit primesc vizita lui Janos care încearcă precipitat să-mi spună că în holul Primăriei lângă sala de festivităţi (Casa de Cultură?) se vând haine.
-Ce haine? Se dau ajutoare?
-Nu, haine noi, se vând haine.
-Nu înţeleg...
Şi nici nu reuşeşte să mă facă să înţeleg până nu mă duc să văd despre ce e vorba.
Şi mă lămuresc...
Holul Primăriei a fost transformat (temporar) în butic. Locul în care mai ieri îmi bucuram ochii cu picturile doamnei Micloş este sufocat acum de standuri cu haine de piele. Mirosul greu de piele vopsită acoperă totul trezindu-mi o panică de claustrofob. Picturile de pe pereţi stau triste strivite de umeraşe cu vaci moarte. Gulerele de blană se însufleţesc de câte ori se deschid uşile. Şi se deschid des. Doar e holul Primăriei. Primărie de municipiu european.
Plec repede scârbit de tupeul de întreprinzător care a profitat de lăcomia unora pentru a transforma o instituţie publică în tarabă de piaţă.

2008-01-15T22:49:00.000+02:00

Înainte de a pleca la culcare am intrat pe contul de mail al librăriei. Nu-mi prea place să fac asta că dau mereu de mesaje de la firme, ba să fac urgent inventarul ba să depun urgent comanda ba să reînnoiesc contractul... Azi mesajul a fost cu mult mai grav făcând să pălească mărunţişurile mele zilnice. Vă las pe voi să citiţi blogul a cărui adresă mi-a dat-o colaboratorul de la Humanitas:

http://dansantimbreanu.wordpress.com/

2008-01-15T14:17:00.000+02:00

- Vreau ceva de engleză!
- La ce nivel?
- ...
- Ce clasă eşti?
- A unşpea.
- Engleza e prima limbă?
- ...
- O faci din a cincea?
- Nu, din a noua.
- Deci e a doua limbă.
- ...
- Mă refer la nivelul de studiu.
- Da' e prima la catalog.

2008-01-15T11:43:00.000+02:00

- Aveţi ...?
- N-avem!
- Şi cât costă?
- Dar n-avem!
- Dar când aveţi cât costă?
- Diferă.
- Dar ceilalţi au?
Simt dorinţa bolnavă de a strânge pe cineva de gât. Trebuie să-mi canalizez pornirile către ceva că altfel omor vreun client aşa că mă răzbun pe tastatură. Sau folosind tastatura. Pe post de obiect contondent.
Voiam să întreb dacă mistreţii de la Balc au fost asomaţi, sau măcar somaţi, sau doar „Sacrificaţi pe altarul Dianei”? Ce pompos sună şi de fapt e doar un măcel pus la cale de nişte animale împotriva unor animale, totul făcut cu avizul altor animale care consideră inuman să-ţi tai porcul în bătătură dar perfect civilizat să-l împuşti din foişor. Aşa, între o icră roşie şi o şampanie roz.
- Aveţi biscuiţi?
- Nu ţinem.
- Adică nu ţineţi. Văd că numa' cărţi.
- Aici e librărie.
- Adică e librărie. Da' era un chioşc...
- Nu mai este.
- Adică nu mai este. Da' unde s-a mutat?
- S-a desfiinţat.
- Adică s-a desfiinţat. De mult s-a desfiinţat?
- De vreo cinşpe ani.
- Da' era un chioşc aici, ştiţi?
- Da, ştiu, dar s-a desfiinţat.
Trebuie să mă gândesc la ceva frumos... Avantajul de a avea un aparat de fotografiat este că te face să vezi frumuseţea lucrurilor pe lângă care deobicei treci nepăsător, ajungi să cauţi frumosul, să te minunezi în faţa unei crenguţe, să urmăreşti soarele cum se ascunde după culmea dealului şi să fii pregătit să-i prinzi ultimele văpăi...
- Aici primiţi ...?
- Nu.
- Dar de ce?

2007-12-29T19:27:00.000+02:00

Încă un cunoscut supărat s-a hotărât să ţină un jurnal on-line în care să descrie neajunsul de a fi beiuşean. Cum însemnările mele sunt tot mai rare (poate tocmai pentru că motivele de nemulţumire sunt tot mai dese) vă dau adresa noului blog (o să-l trec şi la blogroll când n-o să-mi mai fie aşa lene):
http://pturcu.blogspot.com/
Deocamdată vă urez "La mulţi ani!" că nu se ştie când mă voi vindeca de lenea asta.

2007-12-06T20:31:00.000+02:00

Suntem o naţie foarte tristă. Ştim să facem din orice motiv de văicăreală şi acest blog este ilustrarea perfectă. Vedem doar jumătatea goală şi plângem mereu după laptele vărsat. Ne caracterizează teama de drobul de sare şi resemnarea mioritică. Suntem în stare să jelim până şi de Crăciun. Naşterea Domnului, motiv de bucurie pentru celelalte popoare creştine, ne dă prilejul să ne tânguim în colinde lălăite şi să scoatem în stradă liota de cerşetori exhibiţionişti. De o săptămână Primăria şi-a pus boxele în uşă deversând un Hruşcă leşinat şi o mulţime de alte bocitoare pe care nu le-am identificat. Părând toţi calificaţi la înmormântări cu fast au trecut acum la colinde fără să-şi revizuiască stilul, reuşind să alunge orice urmă de veselie aş mai fi păstrat pentru această lună. Din miracolul Naşterii românul a reţinut doar omorârea pruncilor, din bucuria aducerii pe lume a Mântuitorului românul vede doar grajdul friguros şi ieslea sărăcăcioasă...
Hruşcă a reuşit să mă îngreţoşeze de colinde româneşti!

2007-12-02T22:13:00.001+02:00

Încerc de mai multe zile să intru pe pagina Primăriei Beiuş dar primesc acelaşi mesaj de eroare, ceva cu Runtime Error şi mai multe detalii în HTML. Apelez la memoria cache din Google şi reuşesc în cele din urmă să văd lista de hotărâri a Consiliului Municipal. Pentru că tot mă dor dinţii (deci am starea de spirit potrivită) caut hotărârile referitoare la schimburile de terenuri. Găsesc câteva făcute cu persoane particulare şi nu mă mir prea mult, pot fi şi proprietari de terenuri care nu şi-au putut primi pământul de pe vechile locaţii ocupate între timp de cine ştie ce construcţii dar găsesc şi câteva schimburi făcute în favoarea unor societăţi care nu au avut cum să revendice terenuri neexistând pe vremea naţionalizărilor ba fiind chiar mult mai tinere apărând abia în timpul înfloritoarei perioade postloviluţie. Singura explicaţie care-mi vine în minte este că societăţile respective au cumpărat ieftin teren prin Roşia sau Delani (comune ce aparţin administrativ de Beiuş) şi l-au schimbat pe teren mult mai scump situat în oraş sau în vecinătatea imediată a acestuia. Uite că acum îmi mai vine o explicaţie în minte, poate fi vorba de teren cumpărat pe locul viitoarei mult discutate şosele de centură (cum de au ştiut pe unde va trece?).
Hotararea nr.45/28.06.2007 : Schimbul de teren între proprietatea SC Centroflor SA Beiuş şi teren proprietatea privată a municipiului Beiuş.
Hotararea nr.25/16.05.2005 : Aprobarea schimbului de teren extravilan intre proprietatea municipiului si proprietatea SC BELGACON SRL BEIUS
Hotararea nr.8/28.02.2005 : Efectuarea unui schimb de teren intre domeniul privat al municipiului si proprietatea lui Boc Traian –administrator SC Mobilux SRL
Pentru că dinţii mă sâcâie în continuare nu reuşesc să găsesc nici logica altor acte ciudate votate de aleşii noştrii cum ar fi concesionarea de către Primărie a unor terenuri către firme care vin apoi să ceară schimburi de proprietaţi cu aceeaşi Primărie. Or fi şi aceleaşi terenuri?
Hotararea nr.38/27.06.2005 : Concesionarea suprafetei de 1344 mp teren proprietate de stat in intravilan pentru SC MOBIL PROD SRL BEIUS detinuta de fabrica de caramida
Hotararea nr.60/29.09.2006 : Efectuarea unui schimb de teren intre domeniul privat al municipiului Beius si teren proprietatea SC Mobil Prod SRL Beius
Hotararea nr.7/30.09.2004 : Concesionarea a 2627 mp teren intravilan aferent spatiului de productie al SC MCM&BAV Import SRL BEIUS
Hotararea nr.30/12.05.2006 : Aprobarea in principiu a unui schimb de teren intre domeniul privat al municipiului Beius si proprietatea SC MCM & BAV IMPEX SRL Beius.
Dacă n-o să-mi treacă durerea de dinţi vă voi spune şi despre cele două terenuri date pentru construirea în Beiuş a două biserici ortodoxe pe care bineînţeles că nu le construieşte nimeni dar şi despre donarea unui alt teren Bisericii Greco-Catolice care, culmea, vinde terenuri!
Rog pe cei vizaţi de hotărârile respective să nu-mi vină cu explicaţii, nu mă interesează, pur şi simplu mă dor dinţii.

2007-11-04T23:15:00.000+02:00

Ce ai face dacă ai câştiga un miliard? Toţi spunem că n-avem bani, că dacă am avea am şti ce să facem cu ei. Oare? Ce înseamnă totuşi un miliard (vechi)? De o casă decentă nu ajunge, pentru o maşină e prea mult şi e păcat de ceea ce rămâne că dacă i-ai schimbat se duc repede pe fleacuri. Dar dacă primeşti mai puţini? O sută de milioane? E totuşi salariul lui Băsescu pe vreo două luni. Fără sporuri. Fără protocoale. Păi ce, ăia sunt bani? Nici să-ţi mobilezi modest dormitorul nu-ţi ajung. Şi dacă sunt şi mai puţini? Doar trei milioane şi să mai fii silit să-ţi cumperi cărţi pe ei că doar eşti profesor şi ţi-a dat guvernul o sută de euro. Cărţi? Hai dom'le să fim serioşi, după ce că sunt aşa puţini, nici cât să-ţi facă Vijelie o dedicaţie, să-i mai dai şi pe prostii. Şi totuşi au fost destui care s-au mulţumit şi cu mai puţin. În loc să-şi cumpere cărţi şi-au cumpărat facturi. Angrosişti de carte mai puţin scrupuloşi ca mine au văzut repede oportunitatea şi au răspuns cererii "profesorilor" completând facturi fictive pentru doar un milion. Toată lumea e mulţumită şi "profesorii" au rămas cu două milioane.
Ce ai face dacă ai câştiga două milioane?

2007-10-26T20:26:00.000+03:00

Nu mai rezist, isteria asta cu "suta de euro" a scos la iveala ce-i mai urât din "profesori". Folosesc ghilimelele pentru a-i separa de adevăraţii profesori. "Profesorii" au venit să ceară facturi:
-Ne înţelegem noi...
-Dar nu vă pot da factură dacă nu cumpăraţi.
-Dar treceţi ce aţi vândut.
-În perioada asta toţi vor facturi pe ce cumpără şi factura trebuie însoţită de bon pe care nu-l pot elibera dacă nu-mi intră bani în casă.
Nici un argument nu-i poate convinge pe cei pe mâna cărora vă daţi copiii ca să-i înveţe cinstea şi corectitudinea.
Un "profesor" cu aere de fante tomnatic acostează o tânără ce tocmai cumpărase nişte filme pe DVD cerându-i imperativ să solicite factură. Stânjenită de bădărănia "profesorului" pleacă repede îmbujorată toată.
Mulţi alţii cer DEX. Se pare că e singurul lucru ce le mai lipseşte pentru desăvârşirea profesională. Nu ştiu ce e mai trist, că până acum nu şi-au permis să-şi cumpere unul sau că nu sunt în stare să se gândească ce altceva le mai trebuie?
-Îmi pare rău dar nici la editură nu se mai găsesc. Vor scoate un tiraj nou peste două săptămâni.
-Păi îl treceţi acum pe factură că vin să-l iau când primiţi.
-Dar nu pot să-l trec dacă nu-l am pe stoc.
-Treceţi altceva de valoarea asta!
-Nu pot, cumpăraţi altceva din ce am pe rafturi.
Inutil, doar un psihiatru poate vindeca ideile fixe şi eu n-am calificarea necesară.
-Da' eu vreau DEX!
-Pe săptămâna viitoare vine DOOM-ul de la editură, nu v-ar interesa?
-Ce Dom?
-DOOM2, dicţionarul...
-Dom e delegatul de la editură?
Privesc atent. Nu glumeşte.
Îmi plac cei care se duc şi îşi aleg singuri cărţile. Deobicei se orientează către enciclopedii şi atlase că sunt mai scumpe şi scapă repede. Chiar azi am avut un profesor de istorie ce îngrămădea pe tejghea de la "Istoria Angliei" până la "Codul lui DaVinci". Eram gata să-i iert şi izul de băutură. Completez factura şi aştept banii.
-E vorba de "suta de euro".
-Înţeleg, face trei sute douăzeci.
-Plăteşte şcoala.
-Desigur dar factura o plătiţi dumneavoastră şi vă primiţi banii înapoi de la şcoală.
-Nu, că vine contabila să plătească.
-Şi dacă luaţi cărţi din zece locuri se duce contabila după dumneavoastră şi după toţi ceilalţi profesori să vă plătească facturile?
"Dialogul" degenerează repede şi după volumul sonor îmi dau seama că sunt cu nervii în pioneze. Vorbeam mai înainte de un psihiatru?

2007-10-23T15:11:00.000+03:00

Secretul fericirii este să nu-ţi doreşti decât ce poţi obţine. Pare o filozofie de rataţi dar odată cu înaintarea în vârstă mă conving de adevărul acestor spuse. Acum vreun an o bătrânică veşnic surâzătoare îmi povestea episoadele de beatitudine pe care le încerca. Renunţase la orice grijă lumească şi se pregătea sufleteşte de trecerea dincolo, trecere pe care trupul ei părea că deja o experimentează. Consideram că starea ei se datorează anemiei sau altei deficienţe fiziologice dar n-avea rost să-i îndepărtez zâmbetul cu explicaţii medicale. Ascultam tăcut relatările şi încet începea să-mi transmită şi mie o stare de linişte întreruptă de gândurile mele materialiste pe care încercam să le înăbuş vinovat. Bătrâna doamnă îmi povestea cum a renunţat şi la casă în graba ei de a trece dincolo. S-a retras într-o cămăruţă, înconjurată de fotografii scorojite şi obiecte prăfuite. Doar amintirile păreau că o mai ţin pe pământ.
O mai zăream pe stradă plutind străvezie şi mă întrebam dacă nu cumva sunt singurul care o vede, mirându-mă că n-a reuşit să se înalţe, neînţelegând ce o mai ţine printre noi. Zilele trecute m-a vizitat iar. Schimbată, cu faţa altădată iluminată acum întunecată de supărări legate de cei cărora le încredinţase casa, pe care-i bănuia că-i umblă prin lucruri furându-i actele... pozele... amintirile...
Tenul îi devenise pământiu, urâţit de griji de care sperase să scape, ancorată în realitatea asta urâtă...
Am scos aparatul să-i fac o poză şi pe faţa ei s-a născut o umbră de zâmbet împrumutând din lumina aurie de toamnă. Pentru o clipă a părut la fel de străvezie ca pe vremea când experimenta stări de beatitudine şi n-am mai ştiut dacă lumina vine din frunzele ruginii sau din ridurile ei.
Ce spuneam despre fericire? Nu mai ştiu...
Zâmbetul bătrânei îl puteţi vedea aici, fericirea rămâne s-o descoperiţi singuri.

2007-10-05T21:26:00.000+03:00

Nu vă luaţi cameră foto DSLR!!! Nici nu ştiţi în ce gaură neagră păşiţi. Sau mai bine spus în ce gaură neagră se vor duce banii voştri. Prima dată vă veţi bucura de noua jucărie şi-i veţi explora toate butonaşele nevinovate, veţi avea iluzia că o stăpâniţi doar pentru că vă va lăsa să-i modificaţi setările,vă va îmbăta auzul cu zumzetul focalizării, veţi fi încântaţi de promptitudinea cu care face clang de câte ori îi apăsaţi declanşatorul, şi gata, va prins în mreje. Ca o amantă vorace va scoate sufletul din voi cu pretenţii, la început nevinovate, o folie pentru a-i proteja LCD-ul de riduri, un filtru pentru obiectivul sensibil, o lentilă close-up care să-ţi mărească gângăniile, apoi, după ce aţi răspuns docili acestor cerinţe, vin altele, tot mai costisitoare dar, bineînţeles, perfect motivate, un card mai mare, un set nou de acumulatori, un kit de cosmeticale pentru igiena intimă... Dar astea deja sunt mărunţişuri, lucrurile serioase abia se profilează în listă. Un teleobiectiv ar fi absolut necesar pentru a completa obiectivul din kit care de altfel ar trebui înlocuit cu altul mai luminos, poate în loc de un zoom mai multe focale fixe... şi tot aşa până vezi că modelul nou oferă mai multe facilităţi şi-ţi doreşti o nouă amantă care te va stoarce la fel dacă nu va fi cumva din aceeaşi familie pentru a putea folosi lucrurile precedentei.
Eu am păţit-o, deja strâng bani pentru un nou obiectiv că de mărunţişuri ca trepied, filtre, lentile close-up, light-box nu mai e mulţumită.

2007-10-05T15:15:00.000+03:00

M-au ameţit profesorii zilele astea. Nici n-am ştiut că sunt atâţia în orăşelul nostru. Orăşelul nostru cu doar două librării şi cu o mulţime de profesori care vin în vizită doar când le dă Guvernul „suta de euro”. Mulţi, de altfel, nici n-au venit să cumpere, au venit doar să-mi ceară imperativ „factură” că de cărţi n-au nevoie sau ar dori ceva dar nu e „material didactic” şi nu le aprobă contabilul. Acum am observat ce persoană importantă e contabilul, decide atotştiutor ce carte merită achiziţionată şi câte facturi acceptă de la un profesor. Profesorii s-au adaptat rapid şi au venit să ceară „factură proforma”. Pe care le-am dat-o. Cu care au scos banii. Şi n-au mai venit să-şi ia (şi să achite) cărţile. Dar contabilul pândeşte şi va cere socoteală!
Ca să vorbesc şi de bine aici merită să-i pomenesc pe cei care au venit cu o dorinţă bulimică de carte, care mi-au asaltat rafturile fericiţi că-şi pot satisface poftele de copii („De când am pus ochii pe Kundera ăsta...”), care au ales titlurile cu gândul la bucuria elevilor ce vor găsi la oră planşe noi şi cărţi cu ilustraţii captivante. Pe mulţi i-am dezamăgit când le-am arătat totalul. Descumpăniţi luau iar cărţile, nehotărâţi la care să renunţe, trişti că dorinţele lor nu se încadrau în pomana guvernamentală.

2007-09-30T00:05:00.000+03:00

Toată lumea care-mi vede aparatul întreabă, invariabil, aceleaşi lucruri: câţi pixeli şi ce zoom (icşi!).
Pentru că explicaţiile date nu i-au prea convins, chestia cu megapixelii şi cu icşii fiindu-le prea adânc băgate de marketingul firmelor, încerc să clarific problema aici.
Megapixelii de care e capabil un aparat de fotografiat reprezintă rezolutia fotografiei obţinute cu el. Dacă vrem să ne umplem ecranul nostru setat la 1024X768 (una din cele mai uzuale rezoluţii) cu o fotografie producţie proprie avem nevoie de un aparat care să scoată 1024X768 adică doar 0,78 megapixeli. Dacă nu mă credeţi socotiţi şi voi. Bineînţeles că un număr mai mare de megapixeli adaugă un plus de calitate imaginii permiţând şi decuparea unei porţiuni din ea fără pierderea detaliilor dar de pe la 5-6 megapixeli în sus avem doar mofturi (dacă nu facem postere publicitare de pus pe zidurile blocurilor). Problema reală o reprezintă dimensiunea senzorilor pe care sunt înghesuiţi megapixelii ăştia. La aparatele compacte avem în general un senzor cu o diagonală de vreo 6,5mm, adică o suprafaţă 21,2mmp pe care unii producători înghesuie şi 10 MP, pe când cel mai prost DSLR are un senzor cu suprafaţa de cincisprezece ori mai mare cu doar vreo 6MP. Vă daţi şi singuri seama de calitatea adusă de diferenţa de suprafaţă.
Cum rămâne cu icşii? Zoom-ul reprezintă raportul dintre distanţa focală maximă şi cea minimă acoperită de obiectiv, deci (exemplu fictiv) un obiectiv cu focala de la 20mm până la 60mm are un zoom de 3X dar şi obiectivul cu focala 60mm-180mm are tot 3X dar va "apropia" mai mult decât primul. Sau putem avea un obiectiv fix de 300mm care le bate pe amândouă dar teoretic are doar 1X deci după regulile de marketing e cel mai prost!!! Aici apare avantajul unui aparat DSLR faţă de un aparat compact, pe DSLR poţi monta ce obiectiv vrei, cu câţi "icşi" te lasă buzunarul să-ţi cumperi pe când compacta moare cu ce i-a pus fabricantul. O compactă bună se poate lăuda cu 10 şi chiar 15X dar calitatea...
Acum, dacă vorbim de calitate, să ştiţi că factorul hotărâtor în fotografie rămâne omul.
Dar ştiu o vorbă de la tata: Scula este juma' din meserie!

2007-09-23T14:41:00.000+03:00

Hai să vă spun cum ar trebui să faceţi pozele de noapte, că dacă vă spun vouă poate-mi intră şi mie în cap ca să ştiu data viitoare.
Dacă aveţi aparatul vă mai trebuie neapărat un trepied. Se lucrează cu timpi lungi de expunere şi trepiedul este indispensabil pentru că, oricât de stăpâni sunteţi pe muşchii voştri, nu vă văd stând ţepeni treizeci de secunde.
Se caută apoi un loc frumos care să merite imortalizat. Mie mi-a fost lene să urc pe vreun deal învecinat de pe care să văd oraşul în toată splendoarea luminilor sale şi conform zicalei "Leneşul mai mult aleargă" m-am învârtit ca nebunul prin oraş până să găsesc ceva interesant.
Se instalează trepiedul. Ar trebui să exersaţi acasă că pe întuneric s-ar putea să rămâneţi fără şurubele (nu că aş fi păţit-o eu dar nici acum nu ştiu unde am crăpat plăcuţa de fixare rapidă).
Se reglează aparatul. Teoretic se foloseşte un timp lung de expunere cu un ISO (sensibilitate) mare şi cu deschidere mare a diafragmei. Bineînţeles că valorile concrete depind de nivelul de lumină dar mai sunt şi alţi factori:
ISO prea mare duce la creşterea nivelului de zgomot (pixeli coloraţi ce apar aleatoriu).
Diafragma prea deschisă duce la îngustarea zonei corect focalizate (micşorarea adâncimii câmpului de focalizare).
Scăzând ISO-ul şi închizând diafragma avem nevoie de lumină mai multă pe senzor şi atunci trebuie să mărim timpul de expunere. Problema apare când timpul necesar depăşeşte treizeci de secunde (maximul permis de aparatul meu) trebuind să apelez la modul "Bulb" adică expunere cât timp ţin degetul pe declanşator. În acest caz am nevoie şi de cronometru că ceas nu mai port de vreo cinşpe ani.
Ca setare suplimentară ar mai fi reglarea temporizatorului la o întârziere a declanşării cu două secunde ca să nu mai introducem şi noi mişcări suplimentare când apăsăm butonul.
Ce mă enervează la pozele de noapte:
Focalizarea automată e aproape imposibilă pe lumină scăzută iar cea manuală e foarte dificilă dacă nu aveţi vedere de pisică (eu nu mai am).
Dacă alegeţi o zonă circulată veţi blestema toate farurile care vă strică imaginea.
Fiecare luminiţă este amplificată de expunerea îndelungată şi va estompa toate celelalte detalii.
Timpii lungi de expunere vă vor pune răbdarea la încercare şi vor trezi suspiciunea celor care vă vor vedea stând pe întuneric, păzind un trepied de aluminiu.
Ce-mi place la pozele de noapte:
Poţi descoperi detalii pe care ochiul nu le observă, poţi surprinde jocul luminilor şi reflexiilor, poţi să mai dai jos din kilogramele adunate peste zi, poţi să întâlneşti oameni pe care întunericul îi vindecă de complexe...

2007-09-22T10:12:00.000+03:00

După cum aţi văzut pe „Frumuseţi...” am făcut poze multe, multe... Niciuna „artistică”, toate adunate cu entuziasmul testării unei jucării noi, declanşări pe „Full Auto" în speranţa că aparatul va judeca mai bine decât mine. M-am înşelat, jucăria de plastic, metal şi sticlă are un creier electronic prea mic ca să înţeleagă ce vreau să fac. Poate pentru că nici eu nu ştiu. Am renunţat apoi la modul auto şi m-am jucat cu setările obţinând rezultate mai apropiate de ceea ce doream. După ceva vreme am început să vreau mai mult. Deja mă gândesc la un obiectiv care să-mi permită să surprind oameni pe stradă fără să-i stresez, un telefoto care să mi-i apropie înainte de a apuca să riposteze. Uite aşa mă voi transforma într-un "paparazi" invaziv şi nesimţit. Mi-ar mai trebui un obiectiv care să-mi mărească mai mult gâzele şi florile, un macro care să nu mă usuce la buzunar. Deocamdată am găsit un obiectiv care le face pe amândouă, fără să exceleze în nici o direcţie dar cu un preţ rezonabil. Până adun banii (sper să nu mă mai viziteze flămânzii ăia de la Gardă) mă joc cu ce am. La obiectivul actual am pus şi un filtru de polarizare şi rezultatele sunt chiar interesante.
Hai s-o fac pe profesorul şi să vă spun ce face filtrul ăsta (că m-au mai întrebat şi alţii):
O rază de lumină este formată din fotoni care vibrează în planuri aleatorii dar la reflectarea ei de către o suprafaţă plană (oglindă, geam...) rămân doar fotonii care oscilează într-un plan perpendicular pe planul de reflexie (format de raza incidentă şi cea reflectată). Filtrul de polarizare permite trecerea fotonilor care oscilează într-un anumit plan. Prin rotirea lui putem face să coincidă acest plan cu cel al fotonilor reflectaţi şi atunci îi vedem pe toţi, obţinând o luminozitate maximă, sau putem roti filtrul până la luminozitatea minimă când planul de filtrare este perpendicular pe planul în care oscilează fotonii reflectaţi. Astfel putem elimina reflexiile nedorite de pe vitrine, parbrize etc.
Efectul cu adevărat interesant apare când este eliminată pâcla din atmosferă rezultând un cer mai curat şi de un albastru mai intens.
Tot pe "Frumuseţi..." am pus şi încercările mele de noapte. Blestemând maşinile care-mi intrau în cadru, plimbând trepiedul prin oraş, chinuindu-mă cu focalizarea -cam greu de făcut când nu vezi nimic pe întuneric, exasperat de timpii lungi de expunere, deranjând adolescenţii retraşi în umbra parcului, am reuşit câteva cadre pe care nu le-am şters doar pentru că m-am chinuit prea mult pentru ele. Data viitoare poate vor fi mai bune.

2007-09-17T21:53:00.000+03:00

Ghid de utilizare pt clasa a 12-a

[Având în vedere că azi a fost deschiderea anului şcolar şi că toată lumea a ţinut să spună ceva în careu(nu stiu ce, că sunt adolescent tembel care nu ţine cont de valorile adevărate, deci nu am avut chef să ascult), o să încerc să fiu la obiect.]

Programa şcolară este aberantă iar manualele pline de chestii de care nu o să ai nevoie în niciun caz la bac. La matematică de exemplu ar trebui învăţate doar vreo 2 ecuaţii, aşa că dacă profesorul de matematică a avut ipocrizia să vină în faţa clasei cu texte de genul ‚‚bacul este un examen serios, cel mai important din viaţa voastră, şi pentru a reuşi să luaţi o notă bună trebuie să învăţaţi’’ puteţi să daţi drumul la muzică fără pic de remuşcare, să ardeţi manualele de analiza, să scrieţi în wc-uri ‚Ganga face caca’…sau orice alte lucruri inteligente vă trec prin cap. Aşa că dacă eşti clasa a 12-a, nu uita ecuaţiile fundamentale ale învăţământului românesc:
1. elev+învăţat=fraier
2. elev+copiat=10(la bac, normal)
Dar partea care mi-a plăcut cel mai mult la bac a fost mulţimea de colegi care s-a deşteptat peste noapte. Adică nu, nu asta vroiam să spun. Vroiam să îmi cer scuze celor pe care i-am desconsiderat pe nedrept şi să afirm acum că au avut dreptate -nota pe care o iei la bac nu are nicio legătură cu şcoala. Tot ce regret e că nouă nu ne-a spus nimeni asta…aşa că pe 17 a început şcoala…elevi, migraţi spre barurile încălzite, sau rămâneţi la adăpostul casei. Veniţi la şcoala mai la vara, nu de alta , dar e nevoie de puţin antrenament pentru copiat şi trebuie să se obişnuiască şi profesorii cu mimatul supravegherii ca să se descurce echitabil la bac.
(de la S.C.)

2007-09-12T22:16:00.000+03:00

Norii superbi de duminică s-au transformat într-o ploaie infectă care paralizează orice impuls artistic ce ar mai putea sălăşlui pe undeva printre neuronii mei. Privesc prostit la stropii mărunţi ce-mi macină nervii şi mecanic mai declanşez la vederea vreunui cunoscut ce se opreşte să-şi aleagă un ziar umed din rastel. Încerc să mai surprind câte-o babă cocârjată sub umbrelă dar reacţiile îmi sunt încetinite de murmurul anesteziant al ploii şi obţin doar rateuri prost încadrate, năluci mişcate sau pete arse. Când mă satur de atâta stat în uşă trec la pozat rafturi, cică testez aparatul. Încerc cu bliţ, fără, compensat, fără, cu zoom şi (aţi ghicit) fără... când mă satur şi de asta am destule imagini pentru a putea face inventarul. Îmi aduc aminte de Lizu care mă ignoră matur şi încep să o torturez through the lens. Mă ignoră în continuare în favoarea messengerului, ghemuită peste tastatură, cu ochii holbaţi la monitor, conversând cu alţii de prin ţări mai uscate (şi mai curate). Mă duc iar la uşă cu aparatul pregătit de alte rateuri, atârnând prea greu în mâna moleşită de plictiseală. Vreau să vină vara!!!

2007-09-10T11:20:00.000+03:00

Amenda ne-a stricat programul de tot. Nici nu ne-am mai dus la nunta la care aveam de gând să mă dau mare cu Pentaxul meu. Gabi ar fi în stare să-i strângă de gât pe toţi cei de la Finanţe, în frunte cu ministrul şi cu toată gaşca lor aşa zis liberală. Se liniştea pe măsură ce-şi concretiza formularea unei contestaţii. Eu am plecat pe malul Crişului să fac poze. Pentaxul dă dovadă de personalitate şi scoate un cer superb colorat dar partea pământeană a redării apare excesiv de întunecată. Umblu pe la compensare şi obţin un compromis mai mult decât acceptabil. Mi-amintesc de cerul şters pe care-l obţineam cu Sanyo şi nu pot decât să fiu încântat de noile rezultate. Fac nişte poziţii într-o hrubă părăsită şi nu mi se declanşează bliţul. Încerc şi pe auto şi pe manual dar degeaba. Probez bateriile dar sunt ok, declanşez în gol şi iar e ok, duc aparatul la ochi, declanşez şi ratez... Blestemând mă reped afară din văgăună ca să studiez aparatul pe lumină şi în grabă dau cu capul de pragul de sus declanşând stele verzi şi pierzându-mi pălăria. O recuperez şi dezleg misterul: borul pălăriei împingea suportul bliţului şi întrerupea contactul. Mă doare prea tare cucuiul din creştet ca să mă mai întorc să refac imaginile. Mă duc pe Criş să prind reflexiile, bântui malul căutând copaci cu personalitate şi mă strecor prin tufişuri căutând gângănii. În toate poziţiile trebuie să fiu atent la încadrare pentru că locul geme de gunoaie nu prea fotogenice. Niciodată n-am înţeles nepăsarea cu care-şi spurcă oamenii locul în care trăiesc. Îmi vine în minte reportajul despre parveniţii care s-au îngrămădit să-şi facă vile pe malul Snagovului, pentru că e la modă să ai casă de vacanţă în mijlocul naturii, apoi şi-au deversat rahatul în lac. Eu trebuie să fac slalom printre pempărşi, tampoane, moloz şi ghete desperecheate. Uit de gunoaie când văd norii grei de ploaie adunaţi deasupra oraşului. Fac poze până mă lasă bateria şi plec fericit spre casă nerăbdător să transfer totul în calculator. Fără prea multe prelucrări pun câteva şi pe pagina cu Frumuseţi din Beiuş în aşteptarea aprecierilor voastre.

2007-09-07T15:08:00.000+03:00

Ce s-o mai lungesc, l-am primit! E fain, negru, solid, micuţ şi sexi, cu vizor luminos şi, pe lângă cele din anunţ, pachetul mai cuprindea un card de un giga şi chiar şi folii de protecţie pentru lcd.
Toate ar fi fost perfecte dacă azi, cei de la Gardă nu şi-ar fi manifestat complexele călcându-mi iar librăria. Bineînţeles că scopul vizitei n-a avut nici o implicare culturală şi au preferat să-şi exteriorizeze frustrările dând o nouă amendă. Nici n-au avut nevoie să controleze, măcar formal, actele, examinarea acestora depăşindu-le capacitatea de înţelegere şi neîncadrându-se scopului lor -colectarea de amenzi. Ignorând tarabele cu marfă de contrabandă din Ungaria sau puzderia de chinezării luate la kilogram din Europa au descins plini de zel în punctul considerat de ei cel mai decadent şi subversiv din toată piaţa -chioşcul meu de cărţi. Cu toate că la doi paşi de mine trona un pogon de blugi iar negriciosul care-i vindea nici n-auzise de existenţa caselor de marcat, cei de la Gardă au considerat că_cartea merită taxată şi faptul că_chioşcul meu nu e încă autorizat (pentru că Primăria, proprietara terenului, nu e în stare să elibereze un CF) aduce grave prejudicii statului de drept. Au lăsat un proces verbal de „doar” optzeci de milioane (porniseră de la patru sute de milioane) şi mi-au făcut marea favoare de a putea achita amenda în rate. Mă mir că nu mi-au recomandat şi o bancă ce m-ar putea credita pentru că din încasări îmi va fi mai greu să acopăr suma, poate doar dacă schimb profilul şi deschid cea de a mia crâşmă din Beiuş.
Cunoaşteţi nişte furnizori de droguri, ceva?

2007-09-06T22:10:00.000+03:00

L-am sunat pe bucureştean şi aflu că n-a apucat să ia Fuji-ul dar acum e în drum spre magazin. Văzând asta ca pe un semn al sorţii (un alt fel de a spune că ne facem singuri norocul) îl rog să mă ierte dar nu mai vreau Fuji. Cam nelămurit acceptă să-mi aducă înapoi banii şi până la venirea lui caut diferenţa pentru Pentax.
Şi totuşi care e diferenţa între cele două aparate? Fuji are un senzor mare faţă de colegii de clasă, dacă majoritatea folosesc un senzor cu diagonala de 1/2,5 dintr-un inch Fuji are 1/1,7 dar nici nu se compară cu cel al Pentaxului care, deşi mic pentru categoria lui, e totuşi de aproape zece ori mai mare. Asta se traduce printr-o gradare mai fină a culorilor, profunzime mai mare, zgomot mai mic (adică mai puţini pixeli coloraţi ciudat în pozele cu expunere mai lungă sau la ISO mai mare). Deja m-am molipsit şi vorbesc prea tehnic, nici nu vă mai dau alte amănunte, găsiţi totul pe paginile de profil.
Şi totuşi de ce Pentax şi nu Canon sau Nikon? Ar trebui să apelez iar la termeni tehnici dar mă rezum doar la trei: preţul, soliditatea şi vizorul luminos şi ajustabil pentru dioptriile mele. Poate profesioniştii mă vor combate dar le spun că subiectivitatea are un rol hotărâtor şi oricum e prea târziu, e deja comandat!

2007-09-03T18:13:00.000+03:00

Am dat banii delegatului care mi-aduce săptămânal integrame şi l-am rugat să-mi ia din Carrefour un Fuji S6500 pe care-l aveau la ofertă. Aveam de îndurat o săptămână foarte lungă, eram ca un copil în aşteptarea lui Moş Crăciun. Ca să mă acomodez cu posibilităţile viitorului aparat am reluat paginile de pe net în care erau expuse părerile pro şi contra referitoare la acest model. Toată lumea părea să admită că acest Fuji era cel mai bun din clasa lui. Hmm, clasa lui? Clasa „bridge”, adică ideal pentru cei care voiau să treacă de la compacte la ceva mai serios. Senzorul era puţin mai mare, pixelii oferiţi nu erau excesiv îngrămădiţi pe el, comenzile permiteau reglarea manuală a setărilor, obiectivul oferea un zoom generos şi permitea montarea de filtre, corpul avea un aspect cât se poate de „profi”... Ce s-o mai lungim, era cel mai bun din clasa lui. Şi dacă vreau totuşi într-o clasă mai mare? Ce fac? Nu pot să dau examene de diferenţă că nu-mi permite construcţia aparatului. Ştiu că nu sunt un mare artist fotograf dar asta n-are nici o importanţă, cine nu s-a visat pilot de Formula 1 chiar dacă n-avea nici carnet de conducere? Am început iar căutarea pe net urcând un pic pretenţiile, acum ţinteam spre DSLR-uri. Aici deja se simţea un aer mai rarefiat căruia îi făceam cu greu faţă, jargonul te silea să porneşti în căutarea cursurilor foto pentru a înţelege certurile între adepţii diferitelor mărci de camere. Principalele firme pomenite erau Canon, Nikon şi Pentax, foarte rar se vorbea de Fuji care se sprijinea tot pe corpuri Nikon şi, la fel de rar, despre Olympus pentru a i se lăuda obiectivele şi a-i fi criticaţi senzorii. Urmărind prezentările am fost impresionat de Pentax, în primul rând pentru preţ, cel mai mic din clasa lui (iar clase, dar măcar e la liceu). După mai multe săpături am găsit şi alte avantaje - calitatea obiectivelor, vizor mai mare şi mai luminos (excelent pentru dioptriile mele), un sistem nou de reducere a mişcărilor, corp mai solid- dar, evident, şi dezavantaje -viteză mică la scrierea pe card, autofocus mai lent la lumină scăzută, ofertă mai mică de obiective (dar mai ieftine şi mai bune), meniu mai încurcat... Bine, şi dacă mă hotărăsc să-l cumpăr de unde-l iau? Netul e plin de oferte second-hand dar n-aş avea curaj, la o valoare aşa mare, să mă încurc cu necunoscuţi. În cele din urmă am găsit o firmă care oferea Pentax K100D la un preţ îmbietor (totuşi destul de mare pentru o toană de amator) şi am lăsat soarta să decidă dacă aştept Fujiul din Bucureşti sau comand Pentaxul de pe net. I-am lăsat răgaz bucureşteanului până luni când îl voi suna şi-l voi întreba dacă sunt posesor de Fuji. În cazul unui răspuns negativ... mai vedem.

2007-09-03T13:01:00.000+03:00

Am simţit limitările aparatului când m-a cuprins febra pozelor macro şi am început să fugăresc gâze pe malul Crişului. Focalizarea auto se lăsa păcălită de firele de iarbă iar cea manuală nu-mi permitea o reglare continuă silindu-mă să mă încadrez în cei 2, 10 sau 15 centimetri oferiţi. Deoarece gâzele nu prea doreau să devină fotomodele refuzau indicaţiile regizorale făcându-mă să folosesc expresii cenzurate. Nu aveam acces nici la reglarea diafragmei şi aparenţa fundalului depindea doar de toanele micului meu Sanyo aşa că m-am hotărât să iau un aparat dintr-o clasă superioară. Colindând forumurile şi studiind ofertele magazinelor online am început să mă întreb de ce mai fac unii camere foto. Firme cu prestigiu etalau jucării care făceau de toate, filme fără rezoluţie, redau mp3-uri, serveau drept breloc pentru chei, doar poze nu ştiau să facă deşi se lăudau cu megapixelii din dotare. La oferta de DSLR-uri, adică aparatele mai serioase, cu senzori mai mari, cu posibilitatea de a schimba obiectivele, cu acces la toate setările... şi cu preţuri pe măsură am găsit modele interesante care mai de care mai lăudate. Între „săpuniere” şi DSLR-uri se află DSLR-like adică nişte cai-măgari care arată profesionist dar cam atât, poate doar ceva facilităţi legate de reglările manuale, zoom-uri impresionante de 10, 12 sau chiar 15x, megapixeli cât cuprinde înghesuiţi tot pe senzorii de la „săpuniere” (compacte) dar cu preţuri ce-ţi permit să arăţi profesionist cu reducere. Cel mai lăudat model era un Fuji S6500 şi elogiile de pe forumuri m-au hotărât să-l comand. Pentru că nu-l avea nimeni pe stoc am avut răgazul să mai studiez ofertele de DSLR-uri. Cel mai ieftin model găsit, şi din prezentările de pe net nu şi cel mai prost, părea să fie un Pentax K100D care mi-a căzut cu tronc. E adevărat că achiziţia unui DSLR nu se opreşte la scoaterea lui din cutie şi la atârnatul lui de gât. Pentru a acoperi o plajă focală mai mare ai nevoie de cel puţin încă un obiectiv pe lângă cel din kit apoi acumulatori, filtre, trepied, bliţ şi o groază de mărunţişuri care măresc costul achiziţiei de cel puţin două ori. Am văzut şi obiective mai scumpe decât aparatul şi bliţuri pe măsură aşa că am înghiţit în sec şi m-am întors la paginile despre Fuji S6500 bucurându-mă de câte ori găseam laude, gata să anulez comanda de câte ori găseam evidenţiate limitările.
Mai multe pe data viitoare.

2007-09-01T08:55:00.000+03:00

Aveam de gând să înmormântez jurnalul ăsta. Mă săturasem să tot scriu despre liceeni agramaţi, turişti snobi, babe interesate doar de oferte/cadouri/gratuităţi, moşi cu chef de vorbă şi maidanezi insistenţi. Nici visele nu-mi sunt mai interesante, aceleaşi trenuri izvorâte din dor de ducă, aceleaşi amintiri trezite de neuroni obosiţi... Însemnările căpătaseră un stil comun (cam pompos spus „stil”), începuseră să se încadreze într-un tipar (sună prea rigid), deveniseră şablonarde (asta chiar m-a durut). Dar mi-am găsit o nouă obsesie (la vârsta mea nu se mai numesc pasiuni), fotografia. Interesul pentru „arta fotografică” (dacă tot am pomenit de şabloane) a apărut mai mult din comoditate. E mai simplu să apăs pe buton decât să-mi caut (să-mi cenzurez) cuvintele. Nu-mi prea bat capul cu partea artistică, las chestiile cu „regula treimilor”, încadrare, perspectivă, compoziţie, pentru alţii mai dotaţi genetic. Nici partea tehnică nu mă interesează aşa că trag totul pe „full auto” lăsând circuitele aparatului să decidă. Rezultatele au început să-mi aglomereze hardul şi, din când în când, iau rolul de călău trecând rebuturile în nefiinţă cu o simplă apăsare de tastă şi cu o uşoară strângere de inimă dar faptul că pot decide ce clipe merită să supravieţuiască nu-mi displace. Ar mai fi posibilitatea prelucrării, am văzut vrăjitori ai Photoshop-ului transformând babe-cloanţe în zâne, imagini anoste în lumi feerice dar asta implică iar simţul artistic pe care l-am eliminat mai sus plus ceva tehnică pe care mi-e lene s-o dobândesc. Aşa că produsele mele rămân brute, la nivelul posibilităţilor micului meu Sanyo şi singura soluţie pentru un pas evolutiv rămâne achiziţionarea unui aparat dintr-o clasă superioară.
Despre dificultatea alegerii în episodul următor.

2007-07-24T17:35:00.001+03:00

Azi am avut programată o ieşire la Criş cu topograful. Am aranjat o întâlnire la ora şase dar la cinci Gabi deja vântura caldura prin casă deschizând uşi şi ferestre. Era încântată că nu crescuse temperatura decât până la douăzeci şi opt. Chiar şi Bobiţa părea mai vioaie şi se chinuia să ne facă s-o fugărim prin cameră. N-am avut chef să mă las zgâriat şi am plecat la întâlnire.
Topograful, ca orice persoană importantă, s-a lăsat aşteptat, dându-mi răgazul să aerisesc puţin cuptorul numit Librărie. Ferestrele largi sunt perfecte să capteze soarele de dimineaţă iar planşeul de beton este un excelent recuperator de caldură. Las pentru alţii problema surselor alternative de energie şi mă grăbesc să urc în maşina topografului căutând loc pentru una bucată topor necesar tăierii de pari şi una bucată hârleţ pentru îngropat respectivii pari. Sculele mele se încadrează perfect interiorului maşinii care seamănă foarte mult cu debaraua mea. Fac drumul până la terenul de măsurat cocoţat pe un trepied portocaliu. În sfârşit ajungem şi coborând din maşină dăm de un aer răcoros împrospătat de vecinătatea Crişului. După un instructaj rapid şi înzestrat cu un fier cu o oglindă ciudată la un capăt rămân să stabilesc un reper pentru topograful care pleacă să caute o înălţime de unde să mă vadă pe mine cu drugul meu dar şi vreo trei, patru biserici necesare pentru triangulare (ce deştept sunt!). După un sfert de oră în care m-am bucurat de briza dimineţii şi am ascultat foşnetul sălciilor sunt readus în secolul xxi de sunetul strident al mobilului (l-am setat aşa ca să-l pot auzi când dă Lizu muzica la maxim). Topograful rămăsese în pana prostului (propriile lui cuvinte) undeva pe drumul spre culmea dealului. Benzinăria e la vreo zece minute de mers pe jos dar bidon potrivit n-am decât acasă şi până acolo fac douăzeci. O sun pe Gabi şi-i cer să vină în întâmpinarea mea cu bidonul. Fac tot drumul până acasă fără să mă întâlnesc cu Gabi care nu înţelesese din ce direcţie vin. Acasă nu mai găsesc bidon dar iau nişte peturi de doi litri pe care le înghesui în rucsac şi plec spre benzinărie blestemând că am lăsat bicicleta la librărie. Benzinarul refuză să-mi umple peturile care aveau gura prea strâmtă şi plec să-l trezesc pe Tibi care stă pe aproape. Obţin bidonul, bag motorina şi pornesc voiniceşte spre Dealul Viilor însoţit de trei căţelandri care se plictiseau la benzinărie. Mă depăşesc o mulţime de maşini pe care le ignor înverşunat şi lungesc pasul pe cât îmi permit papucii cu care, neinspirat, mă încălţasem de dimineaţă. Aştept să văd maşina topografului după fiecare curbă depăşită dar parcă a intrat în pământ. Cer lămuriri prin telefon şi nu ne înţelegem de loc asupra reperelor. În jur e plin de pomi care pentru mine arată la fel, căsuţele răsfirate pe deal au proprietari al căror nume nu-mi spune nimic iar drumurile sunt egal neîntreţinute. Aleg tactica din Quake şi ţin mereu stânga însoţit în continuare de cei trei maidanezi cu cercei de plastic în urechi. Unul negru cu trup suplu de prepelicar pare conducătorul grupului, mereu în preajma lui se învîrte o căţea cu blană scurtă, nisipie şi puţin mai retras dă târcoale un flocos alb plin de ciulini. Aproape de vârful dealului apar doi câini furioşi că le încălcăm proprietatea. Flocosul dispare pe drumul de întoarcere iar ceilalţi mi se încurcă printre picioare căutând protecţie.
În sfârşit dau de topograf. Căutăm o culme fără vegetaţie de unde să vizăm toate punctele necesare şi abia acum îmi dau seama ce frumos se vedea Valea Beiuşului. Aveam aparatul foto la mine dar numai de poze nu-mi ardea gândindu-mă la drumul de întoarcere. Aleg o scurtătură pe coasta dealului şi renunţ la papuci ca să nu-mi rup gâtul pe panta abruptă cu toate că arşiţa a transformat iarba în sârmă ghimpată iar pământul are consistenţa sticlei pisate. Când ajung la miriştea de la poale nu mai rezist şi încalţ iar papucii. Cei doi maidanezi nu m-au pierdut pe drum şi zburdă speriind păsările ascunse în buruienile uscate. O tai printr-un lan de porumb şi sunt tentat să rup vreo doi ştiuleţi şi-mi dau seama că deja mi-e foame iar soarele grăbit să urce pe boltă m-a uscat de tot. Maidanezii au găsit un izvor în care se bălăcesc voioşi ridicând un noroi negru de pe fundul albiei cât un lighean. Înghit în sec şi grăbesc pasul visând la sticla din frigider. Sunt trezit de piuitul staţiei cu care am fost dotat şi topograful mă întreabă nerăbdător „...ai ajuns la teren?”. Îi cer să aibă răbdare şi-mi vine s-o dau dracului de măsurătoare dar mă calmez când văd maidanezii privindu-mă miraţi că m-am oprit. Oare de ce m-au însoţit pe tot acest drum? Dacă aveau chef de colindat ar fi putut s-o facă şi singuri. Ajung la teren, recuperez sculele ascunse în iarbă şi fixez ţăruşul de lemn pe care sprijin drugul cu oglinda ciudată. De pe deal trei clipiri roşii mă anunţă că totul s-a terminat şi topograful îmi confirmă în staţie că va coborî pentru marcarea celorlalte puncte. Până la venirea lui tai nişte uscături de pe malul apei, mai mult ca să dau de lucru toporului. După sosirea topografului dau o tură de teren cu drugul de fier cu oglindă, urmărit de clipirile roşii ale teodolitului şi de maidanezii curioşi. Încerc să-i răsplătesc pentru fidelitate mângâindu-i dar trezesc gelozia masculului care se înverşunează împotriva căţelei gonind-o cu lătrături furioase. Terminând treaba înghesuim toate sculele înapoi în maşină şi plecăm lăsând în urmă un maidanez negru dezamăgit şi nedumerit.

2007-07-09T09:27:00.000+03:00

Mă simt foarte mândru de tânăra generaţie. Atât de blamaţii manelişti, RBDişti, fiţoşi, bădărani, inculţi, mircişti au reuşit performanţa de a lua Bacul. Cei ce nu pot lega două vorbe fără să pomenească de organe, acte sexuale, trimiteri la origini au trecut Bacul. Cei ce şi-au făcut idoli din Gigi, Mutu, Irinel, Monica, Vanghelie au luat Bacul. Cei care pot să-ţi spună pe de rost componenţa Stelei dar habar n-au la ce echipă joacă Blaga au luat Bacul.
La liceul de lângă mine procentul de reuşiţi este de 98,2 % dar picaţii au depus contestaţii aşa că procentul va creşte în funcţie de culoarea argumentelor şi voi fi şi mai mândru. Sunt mândru şi de profesorii care i-au învăţat adevăratele valori (şi rate de schimb) ale societăţii noastre şi a căror adormire a făcut posibilă această performanţă.

2007-06-30T09:06:00.000+03:00

Mereu m-am considerat un om norocos. Am pierdut multe în viaţă dar privind balanţa pot spune că acul se înclină în favoarea mea, cu toate astea nu pot să nu-i invidiez pe cei cărora soarta parcă le surâde cu mai mulţi dinţi.
Am un cunoscut, jovial, vorbind mereu cu voce tare, povestind despre peripeţii care nu mă prea interesează, trecând zilnic să-şi ia ziarele, tot timpul părând să aibă ceva urgent de rezolvat, ba să-şi ridice pensia de revoluţionar, ba compensaţiile de nu ştiu câte sute de milioane, ba căutându-l pe primar pentru spaţiul gratuit la care are dreptul... Ascultându-l ajungi să crezi că peste tot pe unde se învârte îi pică bani sau tot felul de beneficii. Parcă nefiind de ajuns toate astea s-a mai trezit şi cu un câştig serios la loto aducându-mi aminte că eu n-am mai jucat de mult aşa că (la fel ca-n bancul cu Iţic) n-am de ce să mă plâng.
De câteva zile nu l-am mai văzut. Dintr-un sentiment de rutină întreruptă simţeam că-mi lipseşte şi zărindu-i nepoata am întrebat-o de soarta vorbăreţului unchi.
- Dar nu ştiai? A făcut un atac de cord şi e internat la Oradea.
Isn't it ironic?

2007-06-19T09:31:00.000+03:00

Pentru că în viaţa reală nu mi se mai întâmplă nimic demn de pomenit pe acest blog (în afară de faptul că nu mai am net de trei zile şi operatorii îmi fac promisiuni politicoase, tot de trei zile a plecat Gabi la sora ei şi deja chiuveta e plină de farfurii iar hainele murdare ocupă scaune, fotolii, canapele într-o dezordine nediscriminatorie, televizorul a decedat şi cu toate că nu-i simţeam lipsa m-am grăbit să iau altul, cel mai mic şi mai ieftin pe care l-am găsit, pisica a reînceput colindele nocturne şi deoarece Gabi e lipsă nu mă mai pot face că n-o aud, plus că mi-am pierdut papucii preferaţi încercând să trec Crişul) voi relata evenimentele din planul oniric. Am mai postat vise transfomate în schiţe sf şi am aşteptat să se găsească cineva care să încerce o interpretare, să mă lămuresc şi eu dacă sunt dus sau doar plecat.
Azi noapte am visat papagali. Şi canari dar papagalii erau mai mulţi. Erau de fapt peruşi puşi câte doi în pungile de plastic în care erau ambalate nişte reviste oarecare. Erau ataşaţi la fel cum nişte genii publicitare s-au gândit să bage detergenţi sau tampoane sau cafea în revistele de doi lei dând astfel un aspect de ABC rafturilor mele (am avut chiar şi doze de bere şi pungi cu chips-uri).
Peruşii stăteau tăcuţi şi cuminţi aşteptând ca cineva să ia revistele de care erau lipiţi. Priveau impasibili la forfota din librărie, ignoraţi de toţi, la urma urmei erau doar un bonus cu valoare publicitară la o revistă fără nici o valoare. Au trecut zile şi am uitat de ei, mi-am amintit doar că trebuie să returnez revistele nevândute şi i-am găsit fără suflare în pungile de plastic, cu ciocurile larg deschise cerşind mut apă sau o fărâmă de aer. Am început să rup disperat pungile de plastic, căutând supravieţuitori, plângând înciudat că n-au strigat după ajutor.
I-am adunat pe cei care mai mişcau şi am plecat să caut o colivie.

2007-05-29T14:46:00.000+03:00

Azi mi-a fost încercat din greu spiritul caritabil. Aşa debil şi sociopat cum e el şi uite că se mai găsesc destui care să-l testeze. De dimineaţă a venit vecinul să-mi explice că are de scos din bancă cinci zeci de milioane din care-mi va da cei cinci sute de mii cu care o să-l împrumut azi. Pentru că poveştile astea au început deja să mă plictisească l-am trimis la Gabi. După plecarea lui a venit ăla care nu s-a săturat să-mi ceară reviste vechi, de parcă dacă sunt vechi nu mai au valoare. Nu are rost să-i mai explic cum e cu retururile că am mai făcut-o de câteva ori şi văd că tot degeaba. Pleacă nemulţumit şi simt că mi-a scăzut Karma. Nu trece mult şi-mi intră în librărie doi de la Fisc care-mi cer un total de casă. Nici n-am deschis casa aşa că amenda e asigurată, rămâne doar să-mi iau figura de examen şi să negociez tariful. Subliniind îngăduinţa de care dau dovadă îmi completează un proces verbal de „doar” douăzeci de milioane. Deja anesteziat mă gândesc să amân întâlnirea cu dentistul că nu mai am cu ce să-l plătesc. Mai caut ceva la care să renunţ până la nivelul amenzii dar toate par indispensabile. Îmi întâmpin clienţii afişând un zâmbet tâmp cu gândul aiurea şi încerc să mă calmez punând Mike Oldfield. Încurajată de zâmbetul meu şi de „Weightless” care picură din boxe o femeie îşi scoate dosarul cu solicitarea unui ajutor pentru nu ştiu ce victimă a nu ştiu cărei nenorociri dar îi spun că tocmai am cotizat altora care s-au sculat mai devreme. Dă dovadă de înţelegere şi pleacă repede fără să mai insiste. Ies şi eu până în prag să privesc ploaia cu soare care desenează pe cer un curcubeu surâzător. O ţigancă se opreşte din împinsul unui căruţ şi sticlindu-şi dinţii de aur mă întreabă:
--N-ai să-mi dai şi mie nişte reviste vechi?

2007-03-24T09:32:00.000+02:00

-Aici nu aveţi felicitări.
-Ba da.
-Da' n-aveţi de Paşti.
-Ba avem.
-Da' să scrie şi în limbi.
-În limbi străine?
-Da, aşa.
-Avem.
-Să scrie în nemţeşte că o trimit la cineva.
-Asta are o urare în română, engleză şi germană.
-Nu, că n-are plic.
-Ba vă dau şi plic.
-Nu, că e prea simplă.
-Astea sunt foarte frumoase, cu temă religioasă.
-Nu, că n-au scris.
-Alegeţi-vă de aici, dar acestea nu au text decât în română şi engleză.
-Nu, că o trimit în Germania.
-Si nemţii ştiu engleză.
-Nu, că o trimit la un român.
-Păi atunci de ce vă trebuie scrisă în germană?
-Da' el aşa ne trimite.

2007-03-08T18:36:00.000+02:00

La intrarea lor simt un curent rece iar neonul pare să-şi reducă lumina. Toate patru, mama şi cele trei gemene, au acelaşi aer încruntat şi priviri îngheţate pe sub sprâncenele negre. Se duc să-şi aleagă cărţi cu poveşti şi singura care vorbeşte e mama al cărei glas răsună aspru şi un pic obosit. Gemenele o ignoră şi îşi comunică între ele impresiile fără ca, aparent, să folosească cuvinte. Eu cel puţin, oricât mi-aş ciuli urechile, nu aud nimic. Sesizez doar intenţia câte uneia de a rosti ceva dar repede întreruptă (completată?) febril de celelalte două şi totul îmi aminteşte de o discuţie între surdomuţi a căror gestică îmi părea chiar gălăgioasă. Vreau să mă fac util şi le recomand ceva. Şase lasere negre, perfect sincronizate, îmi străpung ochii. Am norocul că mă consideră neinteresant şi sunt repede ignorat. Mama, cu un ton absent, încearcă să le facă să se hotărască dar nu are mai mult succes decât mine. În cele din urmă se opresc asupra unei cărţi din care fiecare ia câte un exemplar şi se îndreaptă către ieşire. Amintindu-şi de mamă se opresc toate trei şi se întorc emanând nerăbdare. Trebuie să recunosc că întreaga mişcare are ceva coregrafic şi dacă n-ar fi umbra privirilor le-aş da nota maximă pentru impresia artistică. Mama plăteşte, cele trei fetiţe execută iar întoarcerea sincron şi toate patru părăsesc librăria dând neonului răgazul să-şi vină în fire. Mă simt ca după o întâlnire de gradul trei, martor al descinderii extratereştrilor telepaţi printre rafturile mele.
Am citit multe poveşti despre gemeni monozigoţi dar experienţa avută le întrece pe toate.

2006-11-20T18:14:00.000+02:00

Pic… Umbra gri a picăturii străbătea podeaua de faianţă şi exploda irizat la graniţa dintre două plăci.
Stătea inform pe podea, ţintuit de lumina prăbuşită din tavan şi urmărea spargerea picăturilor. Încercă să se ridice. Se prelinse până la perete apoi urcă şerpuit pe sticla zgrunţuroasă. Părăsi panicat cabina de duş şi se opri dezorientat, lipit de peretele băii. Voi să traverseze încăperea dar lumina îl doborî la podea silindu-l să se târâie până la uşă. Se agăţă de tăbliile acesteia şi în cele din urmă ajunse pe hol unde spoturile îl divizară în clone divergente, cu personalităţi proprii dar înrudite prin sincronizare. Cu un ultim efort le adună pe toate şi mai multe mâini se întinseră către întrerupător. În fracţiunea de secundă în care incandescenţa filamentelor murea simţi că se dizolvă în neantul întunericului.
La urma urmei era doar o umbră.

2006-11-07T18:38:00.000+02:00

Încă o dată trebuie să-mi recunosc limitele. Nivelul culturii mele este atât de scăzut încât azi am fost iar pus în dificultate de întrebarea unei adolescente:
-Aveţi biografia lui Irinel Columbeanu?

2006-11-04T19:11:00.000+02:00

-Ai văzut? E nemaipomenit! Medicul era extaziat şi se tot învârtea fluturând rezultatele analizelor.
-Hai, calmează-te că-ţi pierzi controlul antropomorfic. Bărbatul cărunt afişa un aer calm dar mâna încleştată pe braţul fotoliului spunea altceva.
-Dă-l încolo de aspect că nu ne vede nimeni, eu vorbesc de scopul expediţiei noastre şi ţie îţi arde de aparenţe.
-Bine, ai dreptate, după analize se pare că am găsit dar îţi dai seama că e vorba de un caz izolat. Mâna încleştată începea să-şi schimbe culoarea spre vineţiu iar venele păreau că se transformă în tentacule încolăcite.
-Vom căuta un tipar... Ceva comun... Continua să se învârtă extaziat prin cabinet iar oasele feţei păreau că se mişcă animate de o voinţă proprie pe sub pielea pe care apăruseră solzi mărunţi.
-Ştii bine că nu există aşa ceva. Câte analize ai făcut până acum? O mie? Două? Vorbea în continuare calm dar ce se vedea acum pe braţul fotoliului nu mai avea nimic omenesc.
-Vom mai face alte mii şi vom găsi factorul comun. Deja faţa avea aspect reptilian şi „mâinile” care fluturau foile de analize aveau tentacule în loc de degete.
-Trebuie să trecem la alt nivel al căutărilor, să mărim numărul celor analizaţi...
-Da, da, să trecem la nivelul unui oraş întreg...
-De ce nu la nivelul unei ţări?
Medicul, sau fiinţa care-i luase locul, înţepeni pe tentaculele răsărite de sub halat şi-l fixă pe interlocutor cu toţi cei patru ochi ce până atunci se învârtiseră independent în orbite.
-Crezi că e posibil? Vocea sâsâită încă reuşea să transmită emoţia anticipativă.
-Nimic mai simplu. E timpul să-i activăm pe cei infiltraţi în guvern. Le vom cere să decreteze obligativitatea analizelor medicale...

2006-11-03T20:09:00.000+02:00

Coborî din maşină apărând floarea firavă pe care avea de gând s-o pună lângă monitor. Incepuse să-i placă să vină la serviciu şi se pare că asta se datora colegei noi ce avea biroul în mijlocul sălii. Când le-o prezentase prima dată şeful bălmăjise ceva despre frumuseţea pe care o aducea dar nu pricepuse la ce se referă. Nu arăta deosebit, nu strălucea de inteligenţă, nici să converseze nu se pricepea dar în prezenţa ei toţi incepeau să zâmbească şi să se poarte frumos cu ceilalţi. Până şi scorpia de lângă uşă îşi descreţea fruntea şi zâmbea tuturor cu un aer visător. E adevărat că în afara biroului rămânea aceeaşi scorpie dar deja asta nu-l mai interesa.
Deschise uşa cu cotul şi intră în sală protejând floarea din ghiveci. Ajunse lângă biroul sau vag iritat şi încurcat de floare. Mătură nimicurile care încărcau tăblia şi îşi ordonă dosarele la îndemână exilând ghiveciul într-un colţ. Deschise computerul şi aşteptă să se iniţializeze sistemul enervat de senzaţia că pierde timpul, percepând asta ca pe o durere surdă. Aproape se sufocă văzându-şi tabelele încărcate de linii colorate. Şterse repede tot ce până ieri i se păruse de o frumuseţe sublimă. Acum i se păreau doar brizbrizuri inutile. Şi mai ales ineficiente. Asta era, trebuia să facă totul eficient şi primi gândul ca o revelaţie. Absorbit de muncă nici nu ridică ochii atunci când intră şeful.
-Nu ştiu dacă aţi observat dar aveţi un nou coleg.
Îl blestemă în gând că trebuie să intrerupă lucrul dar ridică privirea şi constată că biroul din centrul sălii avea un alt ocupant. Un individ sobru şi insipid. Ciudat că nu observase dar dacă asta nu-i influenţa randamentul nu avea nici o importanţă.
-Am angajat un alt generator empatic. Principala sa calitate este inducerea dorinţei de eficienţă.
“Bine bine dar acum lasă-ne să muncim” gândi el şi cu un gest eficient trimise in coşul de hârtii floarea firavă.

Acum n-am nici o scuză, ăsta nu mai e vis.

2006-10-30T17:42:00.000+02:00

Privea în lumină mărgica transparentă şi se amăgea că vede, închisă în bila de gelatină, fiinţa filiformă.
-Mai am şi altele, spuse piticul cu ochi de şobolan neliniştit.
-Asta ce face? Ştia şi el ce face, văzuse punctul colorat care identifica tipul parazitului prizonier în gel dar voia să afle dacă piticul îşi cunoştea marfa.
-Asta e tare de tot, doar te gândeşti şi poţi să zbori.
Zâmbi trist, de fapt nu era chiar aşa tare, producea o simplă inhibare a percepţiei corporale combinată cu afectarea echilibrului. Mulţi rămâneau doar cu senzaţia de cădere în gol.
-Ce mai ai?
Piticul începu să scoată înfrigurat de prin buzunare cutiuţe colorate.
-Am ca să fii vesel, am să fii activ, am pentru deşteptăciune da’ nu e prea căutat, în schimb ăsta pentru plăcere...
Deja nu mai asculta, le ştia pe toate şi cunoştea cu precizie zonele din creier unde se localiza parazitul. Nu ştia însă mecanismul prin care acesta producea senzaţiile, simplă afectare a sinapselor sau producerea activă de endorfine. Era un secret bine păzit.
-Sunt garantaţi? Întrebare inutilă care nu făcu decât să declanşeze protestele piticului.
-Sigur că da, marfă de calitate, laboratorul de replicare e sigur şi lucrează doar cu tulpini verificate.
Ştia că nu e aşa, văzuse cazuri în care parazitul reuşise să se înmulţească iar progeniturile depăşeau condiţionarea genetică şi se instalau pe unde apucau. Bieţii purtători treceau prin senzaţii contradictorii desfăşurate aleatoriu. Mureau sfâşiaţi de propriile sentimente.
-Vreau unul pentru uitare. Cererea formulată abrupt închise pentru o clipă gura piticului.
-Uitare? Ochii de şobolan se agitau frenetic scormonind întunericul din spatele celui ce venise cu o asemenea cerere. Nu mai bine unul de fericire? Nu-l dau scump. Tăcu văzând privirea împietrită a celuilalt. Cu mişcări furişe scoase din buzunar o cutiuţă neagră. O deschise cu gestul unui bijutier, prezentând perla cenuşie a uitării.
O luă din mâinile tremurânde ale piticului. Acesta, eliberat, redeveni febril.
-Am şi pastila de după.
Da, pastila de după, pastila care omora parazitul readucând totul la normal...
Nu o mai lua nimeni...

Alt vis!

2006-10-24T18:54:00.000+03:00

Iar m-au supărat profesorii ăştia. De data asta cei de geografie. Am eu o problemă mai veche de pe când, în clasa a VI a, într-o excursie cu şcoala, l-am văzut pe profesorul de geografie căutând Muntele lui Venus pe sub poalele profesoarei de matematică. În anul care a urmat cea mai mică notă luată de mine a fost la Geografie. Cu matematica n-am avut probleme pentru că profesoara (acum îmi dau seama că arăta chiar bine) preda la o clasă paralelă.
Vin copii să-mi ceară atlase geografice. Le ofer un model bine realizat şi scos la un preţ rezonabil dar îl refuză pentru că „Profesoara a cerut de Mândruţ”. Încerc să înţeleg logica dar, în afară de faptul că Mândruţ ăsta e mare prin învăţământ, nu-i găsesc altă calitate. Degeaba le spun că cel pe care-l am e la fel de bun şi mult mai ieftin. Copiii refuză oferta mea deoarece, pentru ei, profesorul e atotştiutor iar eu sunt un tejghetar şmecher care încearcă să le bage pe gât o marfă proastă.
Într-o zi mă vizitează chiar „Doamna Profesoară de Geografie”. N-am ştiut că e ea până să ceară „Atlas de Mândruţ”.
-N-am de Mândruţ dar vă pot da de alt autor.
-Nu-i bun!
-Dar măcar uitaţi-vă, insist eu întinzând atlasul.
-A, îl ştiu, nu-i bun.
-Dar l-aţi răsfoit? Îmi dau seama că deja sunt caraghios dar insistenţa dă rezultate. Îl ia cu lehamite şi începe să-l răsfoiască pregătindu-şi criticile:
-Ăla de Mândruţ are hărţi cu... dar şi ăsta are... ăla e... da... e bun şi ăsta. Chiar foarte bun, recunoaşte în cele din urmă şi mă mir că nu văd curgând sânge dacă tot şi-a călcat pe inimă.
-Îl luaţi? Întreb eu plin de speranţă.
Mi-l înapoiază absentă şi pleacă, nu înainte să-mi arunce:
-Aştept să aduceţi de Mândruţ.

Azi am adus „de Mândruţ”. Mai mic, mai subţire, mai scump. Dacă nu-l cumpără înseamnă că visul descris mai jos a fost premonitoriu!

2006-10-21T17:23:00.000+03:00

Pe geam se derula un peisaj mohorât, întunecat de ploaia măruntă de octombrie, dar el nu vedea decât ochii negri, întrebători, care-l urmăriseră în ultima săptămână. Era un criminal şi nu înţelegea cum ajunsese aici.
-Biletele la control!
Tresări şi strânse în pumn mânerul briceagului. Bineînţeles că nu avea bilet. Poza lui trebuie să fi fost pusă la toate casele de bilete şi oricum nu avea bani. Controlorul stătea între el şi uşa vagonului examinându-i hainele mototolite şi obrazul neras.
Îl lovi cu pumnul îngreunat de briceag, trecu peste trupul ghemuit, deschise smucit uşa şi sări pe terasamentul înalt. Se rostogoli dureros până lângă malul apei unde rămase în genunchi căutându-şi disperat răsuflarea. Se târî până la apă şi spălă noroiul şi sângele de pe faţă. Se ridică greoi privind în jur. În stânga se vedeau luminile oraşului în amurgul gri, în dreapta ghicea reţeaua de diguri şi canale a Bălţii. Era sătul de mizeria oraşelor cu toţi proscrişii asemenea cărora devenise. Preferă Balta.
Urmărea linia digului sperând să dea de una din micile aşezări ascunse în stufăriş. Ar fi fost un refugiu vremelnic dar avea nevoie de odihnă şi, mai ales, avea nevoie să înţeleagă ce i se întâmplă. Fusese acuzat de o crimă pe care nu o înfăptuise, încercând să scape omorâse o femeie în negru cu ochii miraţi.
-Stai! Unde mergi?
Paznicul digului apăruse de nicăieri. Îi înfruntă privirea şi mâna din buzunar i se încleştă pe mânerul briceagului.
-Merg până în sat. Ce s-a întâmplat? Încercă să pară cât mai sigur pe el, la urma urmei în Baltă toţi erau nebărbieriţi şi murdari de noroi.
-Bine, nu-i nimic, poţi să treci!
Îşi reluă drumul cu pas sigur deşi nici nu ştia dacă e vreun sat în direcţia aia. Ploaia cernută acoperea totul cu un murmur monoton. Se întuneca repede şi reuşea să păstreze cu greu cărarea. Intra mai mereu în tufişurile grele de apă şi nu mai spera să dea de vreun adăpost.
-Stai! Mâinile sus!
Faruri puternice îl orbiră înmărmurindu-l. Se roti dezorientat căutând o salvare. Mâna i se încleştă spasmodic pe mânerul briceagului.
-Nu mişca! Ştim ce s-a întâmplat. A fost o înscenare... Nu mai e nevoie să fugi.
-Nu ai rănit pe nimeni. Uite!
O siluetă înaintă în cercul de lumină şi recunoscu năluca neagră ce-i bântuise gândurile toată săptămâna. Femeia mai făcu doi paşi încât reuşi să-i vadă ochii negri. Ochii ce-l urmăriseră... Ochii... Nu erau la fel... Împinse butonul briceagului şi înfipse scurt lama în gâtul femeii cu ochi negri.
Atunci recunoscu privirea întrebătoare...

Seamănă a scenariu ieftin dar ASTA am visat azi noapte!

2006-10-19T18:15:00.000+03:00

Vine zilnic pe la mine. Pistruiată şi cu cârlionţi arămii abia ajunge la nivelul tejghelei. Se învîrte printre rafturi şi întreabă mereu câte ceva cu o voce alintat tărăgănată. Acum a văzut revista „Scooby Doo”. La aflarea preţului rămâne un pic pe gânduri şi candid spune:
-Am timp să mă mai răzgândesc.
Amuzat îmi dau seama ce repede învaţă să fie femei.

2006-10-19T18:09:00.000+03:00

Iar m-a enervat una care considera cărţile prea scumpe. Şi culmea, era vorba de echivalentul unui suc. Am mai văzut cucoane care-şi trăgeau plodul din faţa raftului cu cărţi (-E scumpă!), pentru ca apoi să cumpere extaziate reviste de două ori mai scumpe cu ultimele bârfe despre câte o ţoapă tv. Am reviste care ar trebui să se dea gratis, reclamele conţinute acoperind generos preţul „informaţiilor” prezentate, şi totuşi lumea consideră cărţile scumpe. Vestita colecţie „Biblioteca pentru toţi” e des amintită ca etalon al accesibilităţii culturii pe vremea comuniştilor uitându-se că la cei cinci lei era de două ori mai scumpă decât o bere. Azi avem edituri care se străduiesc să coboare preţul unei cărţi sub cel al berii (că poate sunt înţeles mai bine dacă folosesc această unitate de măsură) dar percepţia majorităţii rămâne aceeaşi „–Cărţile sunt scumpe”. Elevi de generală afişează telefoane de fiţe iar pe stradă nu mai încapi de scuterele puştilor dar „Cărţile sunt scumpe!”. Plătim lunar (că vrem sau nu) taxa pentru alienare tv dar „Cărţile sunt scumpe!”. Un volum de Eminescu a ajuns mai ieftin decât un Big Mac dar „Cărţile sunt scumpe!”. Le ofer clienţilor antologii de texte clasice însă ei preferă la acelaşi preţ insigne cu Steaua. Şi totuşi „Cărţile sunt scumpe”. Prin oraş se învârt decapotabile care consumă doi Eliade pe oră sau trei Ionesco la suta de kilometri dar „Cărţile sunt scumpe”.Profesorii sunt mai activi când e vorba de strâns banii pentru „protocoale” sau „banchet” neglijând manualele pentru că (nu-i aşa?) „Cărţile sunt scumpe”. La bar o cafea e cât un Coşbuc iar „apa plată cu lămâie” trece de un Topârceanu dar „Cărţile sunt scumpe”. Comparaţiile ar putea continua. Inutil. Pretextul preţului e folosit de cei ce oricum dispreţuiesc cultura. Dispreţuind cultura poţi ajunge chiar preşedinte. Şi savurându-ţi şpriţul prezidenţial poţi filozofa „Cărţile sunt scumpe”.

2006-10-17T18:31:00.000+03:00

Mi-a fost antipatic de la început. Cu hainele lălâi şi urât mirositor dar arborând o cravată la gulerul cămăşii mototolite. Nu suport cravatele dar dacă tot e să porţi aşa ceva atunci fă-o decent. Zâmbeşte tâmp uitându-se la rafturi fără să îndrăznească să pună mâna pe cărţi.
-Trebuie să fie vreo nouă sute una din asta!
Ies de după tejghea şi mă duc să văd despre ce carte e vorba. Nasul mă avertizează că m-am apropiat prea tare şi reculez un pas. Iau „Universul într-o coajă de nucă” şi caut preţul scris în interior.
-Costă doar optsute cinci zeci de mii. Îmi dau seama că „doar” e un automatism total inutil.
Cu jovialitate enervantă se porneşte:
-Foarte bună... Autorul e în scaun cu rotile... Scrie pe computer... Un mare filozof...
Chestia cu „mare filozof” mă dă gata. Ca să-l mai temperez îi arăt fotografia Regelui Şoim de pe supracopertă. Mişcare greşită.
-Da dom’le el e. Am mai citit de el...
Dacă tot s-a pornit îi arăt şi „Scurta istorie a timpului” dar deja interesul manifestat până acum dispare:
-Şi eu am scris o carte, şi caută în geanta model „contabil de CAP”. Scoate un volum de vreo trei sute de pagini destul de îngrijit lucrat.
Mă uit la preţ şi mă şochează cele trei cifre. Transform în lei vechi şi suma rezultată e chiar imensă. O răsfoiesc şi-mi vine să râd văzând rândurile rare şi literele mari menite să umple cele trei sute de pagini.
- Am strâns aforisme patruzeci de ani.
- Le găseam pe Net în jumătate de oră izbucnesc eu cu răutate.
-Nu, că astea sunt personale.
-Bine dar şi să cereţi un milion pe o astfel de carte...
-Dar ce, Ţuţea are doar „322 de vorbe memorabile...” şi arată spre cartea aflată întâmplător la îndemână, pe când eu...
-Când o să vă cheme Ţuţea... Şi nici atunci nu vor face un milion.
Deja mă enervează la culme individul şi nu-mi mai găsesc cuvintele. Încerc să mă temperez gândindu-mă că e un biet grafoman. La fel ca mine. Doar ceva mai dus de acasă...

2006-10-17T18:15:00.000+03:00

-A fost ieri fiul pe la dumneavoastră şi a cerut să-i reţineţi un ziar apoi nu l-a mai luat că de fapt voia altceva. I-a fost ruşine să vină dar am adus eu banii...
-Nu e nici o problemă că oricum îmi rămân o mulţime de ziare.
-Nu se poate, trebuie să se înveţe să fie responsabil.
-Dar chiar nu e nevoie...
-Abia azi dimineaţă mi-a spus, că n-a avut curajul aseară. L-am certat...
-Dar nu trebuia, v-am spus că pentru noi nu-i nici o problemă.
Deja sunt stânjenit de insistenţele doamnei venite să repare greşeala fiului de zece ani.
Privirea îmi alunecă spre cele şaizeci de manuale de istorie comandate de o profesoară care ne-a comunicat telefonic că nu-i mai trebuie.
Pe ea n-a avut cine să o înveţe să fie responsabilă.

2006-10-16T19:34:00.000+03:00

Azi e deosebit de rece şi în aerul îngheţat mirosurile capătă o altă dimensiune. Îi pot identifica după miros pe cei ce s-au distrat ieri. Au acel iz rânced de bere excretată prin toţi porii. Şi ţuică. Şi fum de ţigară. Doamne parfumate strident îmi irită mucoasa declanşându-mi strănuturi. Babele miros a biserică, a ceva amestecat cu iz de busuioc şi parafină, ulei de candelă şi moarte uitată. Mai simt mirosul de navetist trezit pe întuneric, înghesuit în autobuze prăfuite şi descărcat aici în fum de motorină. Vin să-şi ia ziare şi muncitorii ce-şi încep programul cu o pauză, răspândind miros de salopete stătute prin vestiare, grăbindu-se spre barul ispitind cu aromă de cafea. Frigul imprimă tuturor un iz metalic, o cocleală iute străpunsă pe ici pe colo de loţiuni de ras şi deodorante ieftine. Rar vine câte o clientă cu miros proaspăt de primăvară şi regret că nu mă pricep mai mult la parfumuri ca să pot identifica sursa. Mă pricep în schimb la plăcinte şi o identific imediat pe plăcintăreasa care vine să-şi ia hârtie de împachetat. Nici nu pot spune dacă miroase apetisant sau greţos. Nu am dubii în ceea ce priveşte vânzătoarea de la farmacia veterinară. Miroase a furaje şi medicamente, a nisip pentru pisici şi peruşi zgribuliţi. Un pensionar îmi întinde banii pe ziar cu o mînă tremurînd spasmodic. Răspândeşte un miros ascuţit de urină care rămâne mult timp în urma lui de parcă şi-ar fi marcat teritoriul. Înghesui nişte ambalaje în sobă şi le dau foc acoperind totul cu miros de plastic topit. Mă felicitam pentru idee când sunt trăsnit de mirosul de transpiraţie îndelung sedimentată al unuia, probabil alergic la săpun. Mă grăbesc să-l servesc ţinându-mi răsuflarea de parcă mă scufund în Brateş la căutat de scoici. După plecarea lui îmi miros discret subsuorile dar nasul meu a intrat în şoc şi refuză să mai transmită vreo informaţie... Sau creierul...

2006-10-02T21:50:00.000+03:00

Un cârd de liceene gureşe (şi grase, dar e mai puţin relevant) năvălesc în librărie şi după ce se consultă între ele îmi cer un atlas botanic. Le aduc unul şi aştept să-l răsfoiască.
-Da’ n-are animale.
-Păi aţi cerut „...botanic”.
-Ne trebuie ceva cu animale că avem oră.
-Ăla e zoologic.
Mă duc şi le aduc „ceva cu animale”.
Îl iau şi pe ăsta la răsfoit consultându-se monosilabic între ele:
-Îhî...
-Nţţ..
-Ba da...
-Nu mă că n-are iepuri...
-Da’ are de câmp...
Exasperat le întreb:
-Dar ce vă trebuie fetelor?
-Avem oră...
-Învăţătoarea...
-...ne-a cerut animale...
-...de câmp...
Înţeleg din frânturi că sunt de la Pedagogic. Viitoare învăţătoare. Au oră de practică la clasa unei (deja) învăţătoare.
Nu mai vreau să mă gândesc ce fel de învăţătoare vor fi. Am destule „actuale” cu care-mi mănânc nervii zilnic.
N-au cumpărat nimic. Nu era cu iepuri.

2006-09-30T17:13:00.000+03:00

Am primit o scrisoare de la o bancă deschisă recent în oraş. Îmi era prezentată oferta de credite, care mai de care mai avantajoase. Oricât am căutat n-am reuşit să găsesc nimic despre condiţiile de rambursare aşa că am ajuns la concluzia că mi-a pus Dumnezeu mâna în cap şi m-a procopsit cu „maxim 75000 RON”. Buni şi ăştia.
Mi-am reamintit cum s-a instalat banca asta pe la noi: a luat jumătate din spaţiul unei farmacii, a scos vitrinele mari dinspre stradă, a făcut un schelet din cornier de tablă perforată pe care a prins panouri din gips-carton acoperite apoi cu plăci de faianţă. Am urmărit zilnic evoluţia acestei butaforii pentru ca în final să mă minunez de aspectul solid căpătat de ansamblu.
Acum spuneţi-mi şi voi: cum pot să am încredere într-o bancă din carton?

2006-09-24T09:58:00.000+03:00

Lizu şi Sorana au venit cu o idee pornită dintr-un impuls naiv şi hipiot. Vor să facă lumea mai bună dăruind cărţi. Un fel de "citeşte şi dă mai departe" menit să-i unească pe cei care cred că o carte poate face viaţa mai frumoasă. Se pare că au pritocit mai de mult asta pentru că vin cu amănunte legate de modul cum îi vor aborda pe cei cărora le vor dărui cărţile urmând ca aceştia, după ce le vor termina, să le dăruiască la rândul lor şi, dacă le-a plăcut gestul, să contribuie şi ei cu alte carţi... Nu se hotărâseră cu ce carte să înceapă dar preferata părea să fie Micul prinţ. Am primit ideea cu scepticism izvorât din durerea numeroaselor volume împrumutate şi nerecuperate şi am comparat-o cu mişcarea "flower power" din care am mai prins manifestări superficiale (privilegiul vârstei). Am plecat acasă cu ideea agăţată într-un colţ al inimii şi am lăsat-o să se culcuşească la căldura amintirilor de fost pletos, undeva între tenişii albi, blugii frecaţi cu cărămida, tricourile curcubeu vopsite în casă şi camăşile de in topit. A doua zi eram deja hotărât şi, entuziasmat, am sunat-o pe Lizu...
Dacă veţi fi opriţi pe stradă ca să vi se dea o carte nu o refuzaţi! Luaţi-o, citiţi-o şi daţi-o mai departe!

2006-09-20T22:50:00.000+03:00

“A fost odata un rege – Regele. Tara lui se numea Graceland. Regele facea ce stia el mai bine. Si facea o groaza de bani. A continuat sa faca bani si dupa ce a murit. Multi au continuat sa-L si vada dupa ce a murit. Multi s-au adunat sa mai stoarca o farima din lumina Regelui , sa-L imite, sa-L copie, sa-I sfisie trupul si sa-I bea singele, sa-I propovaduiasca Lucrarea fara macar sa I-o cunoasca sau sa I-o inteleaga, fara sa vada ca s-au ridicat alti printi ai intunericului, ai luminii, ai mocirlei, ai pastilei. Printi care radeau de bietii necrofagi ce inca nu aflasera :
Rock and Roll is dead !!”
(Gepres)

2006-09-18T21:37:00.000+03:00

Îmi permit un răgaz discutând puţin cu o cunoştinţă venită din Spania. Nu ştiu ce face pe acolo dar pare mai mulţumită decât de postul din învăţământ la care a renunţat în ţară. Învăţământul nu-i duce lipsa că de aia există suplinitoare.
După ce au frecat menta toată vara şi nu le-a dat nimeni de lucru în altă parte s-au gândit că merge şi la catedră că tot nu vor titularii la ţară. Identificate de obicei ca “fata lui...” se trezesc peste noapte păstoriţe supercalificate peste şase-şapte mucoşi pe care îi vor modela după chipul şi asemănarea lor. Până la întâlnirea cu pruncii vin să mă streseze pe mine cerându-mi “mostre” de manuale că doar au auzit şi ele de manuale alternative. Se pare că n-au auzit totuşi de “Inspectoratul Şcolar”

2006-09-09T23:09:00.000+03:00

Stând în baie şi privind faianţa (de când m-am lăsat de fumat statul în baie nu mai are aceeaşi savoare) deci privind faianţa albă, trecând la gresia cu nuanţe sidefii, mă gândeam (ce altceva să faci în baie?) la carbonatul de calciu (nu chemaţi încă Salvarea). Albul faianţei m-a trimis cu gândul la marmură, de la marmura menită să materializeze orgolii am sărit cu gândul la ruda mai săracă dar cu veleităţi intelectuale, creta. De ce folclorul şcolăresc o reţine ca generatoare de temperatură? Anyway (adică să revenim la oile noastre – ce scurt spune englezul (sau americanul) (aici trebuiau paranteze drepte? Că aşa am învăţat la matematică) şi ce ocol face românul când e vorba să se întoarcă la treabă] (am închis paranteza dreaptă) Ce spuneam? A, da. Privind apoi gresia sidefie m-am gîndit la scoicile de baltă pe care le-am strâns din Brateş cu gândul că mătuşă-mea care fusese bucătăreasă în Bucureşti le va transforma în cine ştie ce preparate exotice. Ştiam mai de mult că n-au perle iar mătuşa m-a convins că nu sunt nici comestibile. Dubla deziluzie a fost atenuată când am aflat că şi sideful şi perlele sunt tot un fel de var, doar că pentru var trebuie să munceşti mai mult (să spargi piatra de calcar (pentru care au murit miliarde de miliarde de vietăţi ce mişunau pe fundul unei mări), să o clădeşti în cuptor, să o arzi nu ştiu câte zile, să-l stingi în apă, să-l dai pe pereţi şi apoi să aştepţi extenuat ca bioxidul de carbon din aer să facă restul) şi rezultatul să arate mult mai meschin decât ce găseşti pe gratis în natură. Pentru toate minunăţiile astea tembelul de sapiens a găsit o denumire cacofonică. CaCO3. Mă grăbesc să trag apa şi mă duc să iau un dicarbocalm, adică tot...
Nu e bine să gândeşti în baie.

2006-09-09T15:44:00.000+03:00

Cu toate că de cele mai multe ori afişez o figură încruntată (acum mă întreb cui dracu' am dat CD-urile mele cu muzică?) toţi clienţii sunt tentaţi să se lungească la vorbă. Nu doar conversaţii idioate legate de sport (nu mă interesează) sau de cine a mai murit (nici asta nu mă interesează) sau de cine cu cine s-a mai cuplat (chiar că nu mă interesează) (consideră că mă plictisesc de moarte aici ei venind să mă salveze debitând inepţii?), ba chiar dezvăluiri intime pe care nu le doresc…
Mă salută cu o voioşie de căţelandru şi mă enervează că nu-i recunosc faţa ascunsă de barba neagră. Mă mai enervează şi aerul fals al veseliei lui şi mă enervează în general familiaritatea unor clienţi care de altfel nici nu ştiu cum mă cheamă, dar asta e altă poveste. Îmi cere o integramă “...dar să nu aibă rezolvarea la sfârşit!” Priveşte revistele şi întreabă:
-Doamna mea a mai fost pe aici?
Acum îmi amintesc de el şi de nevastă-sa venind tot timpul împreună, ea, mironosiţă blondă, el, cu acelaşi aer de căţelandru dar ceva mai bărbierit. Intuiesc din întrebare că mironosiţa s-a dus dar fac pe prostul, încercând să evit o confesiune din partea lui:
-N-a mai fost, aşa că poţi lua orice revistă că sigur nu o are.
-Voiam să ştiu dacă a mai fost... că a fugit cu un ţigan.
Deci tot nu scap. Tejgeaua în spatele căreia mă ascund mă pune în rândul barmanilor?
-A luat şi fetele şi s-a dus cu ţiganul...
Cred că putea fi şi Brad Pitt că tot ţigan l-ar fi considerat. Să iei tu femeia omului... Oare de ce nu mă interesează?
Nu mă pricep să-l consolez şi în cele din urmă pleacă. Rămân iritat ca întotdeauna când cineva încearcă să mă facă părtaş la nenorocirea lui. Ştiu că ar trebui să mimez compasiunea, să iau un aer îndurerat şi să spun ceva de genul “Îmi pare rău că ţi-a murit hamsterul” dar nu pot. Când mi se fac astfel de destăinuiri mă blochez în încercarea de a găsi cuvintele potrivite ratând momentul. Chiar dacă găsesc apoi ceva convenţional mi se pare prea târziu aşa că tac sperând să înţeleagă din tăcere că-i sunt alături, că-l înţeleg...
A, uite că vine clienta mea preferată, surdomuta.

2006-08-29T21:05:00.000+03:00

Azi era şi Gabi la librărie când a venit preotul descris câteva însemnări mai jos (derutant modul de afişare). L-a privit abia ţinându-şi râsul. S-a întors spre mine, în timp ce popa şi-a început turul obişnuit, şi mi-a spus şoptit să nu mai scriu despre clienţi pe blog. E de acord că îmi trec pragul multe specimene care ar merita să populeze un terariu făcut de extratereştri ce studiază prostia umană dar (uf, că mereu este un “dar”) să-i tolerez şi să zic mersi că-mi intră în librărie. Cum nu sunt de acord cu “Clientul nostru stăpânul nostru” vă promit că voi scrie în continuare!

2006-08-29T21:03:00.000+03:00

Tot Pleşu spunea că pitorescul este observabil doar de catre turişti, localnicii percepându-l ca realitate de multe ori dură. M-am stabilit în zonă atras de pitoresc. Adaptarea a dus la tocirea capacităţii de a mă bucura de frumuseţea locurilor transformându-mă într-un localnic blazat care când vede ceaţa de pe Biharia se gândeşte la lemnele de foc pentru la iarnă. Căldura verii mi-aminteşte de gemuri şi compoturi că sezonul murăturilor începe abia cu primele frunze ruginii. Venirea toamnei înseamnă trecerea de la ploile torenţiale la cele cernute mocăneşte care aduc regretul că n-am mai turnat un strat de bitum pe acoperiş. Dau indicaţii turiştilor şi mă gândesc că de mult n-am mai fost prin locurile despre care le vorbesc. E caraghios că cei care vor admira peste câteva ore frumuseţile Padişului (de exemplu) au nevoie de mine, cel care nu le-a mai văzut de ani buni. Acum stau lângă sobă (da, am făcut deja focul!) şi mă uit cu invidie la excursioniştii zgribuliţi de ploaia prea rece pentru luna august (lasă că şi eu am prins zăpadă de august la Podragu).
Părinţii Luizei au cumpărat o căsuţă “pitorească” la ţară. Am fost şi am admirat grădina de flori din faţă, dealul cu pomi din spate, dormitorul cocoţat pe grinzi de stejar, cu fereastra deschizându-se panoramic la picioarele patului lăsându-te să vezi explozia de verde din spatele casei... Luiza nu acceptă o mutare definitivă acolo. Preferă pitorescului ce s-ar estompa prin uz realul gri al oraşului, păstrând frumuseţea satului pentru vacanţe sau sfârşit de săptămână. Dă dovadă de mai multă înţelepciune decât mine?

2006-08-28T18:16:00.000+03:00

“Există un moment cînd bărbatul trebuie să se hotărască a abandona postura seducţiei, pentru a o obţine pe aceea a comunicării. Rareori ele merg împreună. Seducţia e o manevră de asalt, în care abilitatea primează asupra corectitudinii. Seducţia vrea efectul, fie şi inautentic. Comunicarea vrea autenticitatea, fie şi nespectaculoasă. În cazul întîi, trăieşti voluptatea echivocului. În cazul al doilea, pe aceea a limpezimii. Mă decid, aşadar, pentru comunicare. Dar, dintr-o dată, femeia din faţa mea surîde şi simt, dezolat, că efortul meu de a comunica se converteşte, pentru ea, în valoare de seducţie…”
Andrei Pleşu – Jurnalul de la Tescani

2006-08-21T17:53:00.000+03:00

Azi mi-au venit numai bolnavi. M-a vizitat (că de cumpărat n-a cumpărat nimic) un proaspăt operat de hemoroizi ce se plimba crăcănat prin librărie povestindu-mi amănunte legate de operaţie (nu vreţi să le aflaţi). A mai încercat să converseze cu mine o surdomută simpatică de la care nu reuşesc să înţeleg nimic. Mă limitez să încuviinţez zâmbind tâmp. După aceea a venit un tânăr, deasemenea cu probleme auditive, care vorbeşte cu o intonaţie ciudată şi care e mare amator de rock. A trecut printr-o perioadă Dark Metal ca să ajungă acum la Christian Rock(!). Are avantajul că poate regla volumul direct din aparatul auditiv. Apoi am urmărit evoluţia printre rafturi a unei cliente cu tot braţul imobilizat în ghips. Noroc că era micuţă că altfel n-ar fi încăput fără să dărâme ceva. Altul, cel cu cea mai recentă traheotomie că mai sunt vreo doi, mi-a umplut aerul cu emanaţii pestilenţiale în timp ce-mi vorbea ca Darth Vader astupând cu degetul gaura din gât. Începusem să-i examinez atent şi pe cei în aparenţă normali, observându-le petele ciudate de pe piele sau ochii exoftalmici sau poziţia corpului, suspectându-i deja pe toţi de afecţiuni exotice, bănuindu-le transformări viscerale, aşteptând să explodeze în orice clipă revărsându-şi umorile printre rafturile mele. M-am mai calmat când a venit Luiza. Privind-o m-am convins că singurul ei handicap e vârsta. Să ai şaisprezece ani e o boală frumoasă.

2006-08-19T14:37:00.000+03:00

Intră furtunos în magazin un cuplu de turişti şi cu o politeţe ostentativ superioară el îmi cere să reduc volumul muzicii. Nickelback nu era dat tare şi oricum sunt uşor digerabili la orice volum dar mă conformez afişând zâmbetul crispat care-mi precede criza. Folosind un ton pe care eu nu-l mai folosesc nici când vorbesc cu picii de grădiniţă îmi cere o hartă turistică “Dar să fie la scara 1/200.000 că aşa am văzut la un prieten”. Le spun că am hărţi mult mai bune la 1/50.000 şi chiar o hartă cu zona Padiş la 1/30.000 pe care chiar le-o desfac demonstrativ. El are prilejul să arunce cuvinte preţioase ca “topometrice”, “curbe de nivel”, “reprezentare militară”... Îi ţin isonul sperând să fac şi eu ceva vânzări şi mă trezesc tot desfăcând hărţi. Ajunşi la “Delta Dunării” (!) nu reuşesc să se decidă dacă le trebuie sau nu şi singurul lor noroc este că nu am alţi clienţi în acel moment că altfel de mult i-aş fi trimis (politicos) la concurenţă. În cele din urmă aud şi fraza care înmormântează orice tranzacţie “Ce librării mai sunt pe aici?”. Bine că suntem un oraş mic şi nu ne urâm “rivalii în afaceri” aşa că le explic unde este cealaltă librărie (mai ales că ştiu că Mişu nu are hărţi montane). Pleacă cerându-mi să le păstrez două hărţi pe care le vor lua “...la întoarcere”. M-am conformat şi le păstrez şi acum. Seara citesc însemnarea lui Andrei despre vânzătoare plictisite aşa că mi-am acordat acest drept la replică.

2006-08-19T14:26:00.000+03:00

Abia am trecut la ţinuta de vară că am început să fac prozeliţi. Un puşti de şase ani era fascinat de chelia mea. Şi-a arătat capul tuns zero dar ţeasta mea era mai lucioasă. Am început să-i explic cum să folosească aparatul de ras al lui tat-su dar a apărut mă-sa care după ce mi-a aruncat o privire gen -'raţi ai drac' de pedofili- l-a amarat solid şi l-a tras spre ape mai sigure. O bătrânică aproape transparentă ce se spiritualizează tot mai tare pe zi ce trece (mi-a spus că are stări de beatitudine) s-a lămurit că sunt doar ras. Astă iarnă m-a întrebat dacă port perucă. Bărbaţii îmi declară că se vor rade şi ei apreciind comoditatea ţinutei skin head dar ştiu că nu vor primi încuviinţarea soaţelor aşa că nu mă tem de concurenţă. Pe lângă comoditate mă ajută să scap de clienţii obositori. Doar mă încrunt un pic şi renunţă la întrebările prosteşti. Ca să fiu mai convingător scot ochelarii că n-am mai văzut skin head cu ochelari de vedere. Şi cu Gabi scap mai uşor. Cum pomeneşte de coafor îi spun că am un Bic disponibil şi renunţă să-mi mai ceară părerea care oricum n-ar fi contat. Cred că abia aşteaptă să vină frigul ca să renunţ la ritualul rasului sub duş. Sunt şi dezavantaje. Am ajuns să cred că bancul cu aerodromul pentru muşte are o bază reală. Nu ştiu ce le atrage dar m-am săturat să-mi dau palme. Şi mă şi ustură de la soare încât nu mă pot scărpina decât cu buricele degetelor stârnind chicotelile Luizei când mă vede ciupilindu-mă delicat cu ambele mâini. E destul de greu să fii skin head. Ce ştiu hipioţii ăştia...

2006-08-16T18:40:00.000+03:00

În studenţie am rămas într-o vacanţă în camera mea din cămin. Celelalte camere, golite şi încuiate, generau un aer lugubru de casă părăsită. Baia comună, plină de resturi pe care nu le mai ducea nimeni, dospea în căldura verii contribuind fetid la întregirea impresiei de abandon estival. Sechestrat cu proiectele mele păream un naufragiat într-o mare de delăsare toropită. Am fost trezit din amorţeala transpirată de vizita a doi bărbaţi arborând costume negre în ciuda celor patruzeci de grade ce mă storceau de sucuri cocoşat peste planşetă. S-au prezentat politicos (un procuror şi un securist) şi m-au rugat să-i las să supravegheze de la fereastra mea căminul de studenţi străini de peste drum. Intimidat de calitatea oaspeţilor am încuviinţat şi chiar m-am grăbit să scot rezerva de coniac bucuros că am prilejul să fac o pauză. Vizita a fost scurtă şi s-a repetat după vreo două zile într-o formulă ceva mai relaxată ajungându-se chiar la o conversaţie colocvială. În jurul paharelor cu puţinul coniac ce-mi mai rămăsese am fost întrebat dacă n-aş putea să le spun ce se mai întâmplă prin cămin contribuind la păstrarea ordinii... M-am simţit stânjenit nu pentru că astfel aş fi intrat într-un angrenaj periculos şi sinistru, de care de altfel nu eram prea conştient, ci pentru că am crescut la mahala unde orice colaborare cu autorităţile era prost văzută de toată lumea. Am refuzat cât am putut de politicos motivând că am prea multe pe cap ca să-mi mai permit să pierd timpul cu astfel de probleme. Vizita s-a încheiat cordial oaspeţii mei plecând fără să insiste, lăsându-mă nelămurit şi cu rezerva de coniac epuizată. Nu ştiam de “Seinfeld” pe atunci dar mă simţeam ca George pe care nu voia să-l convertească nimeni. Pe mine au vrut să mă “convertească” dar au renunţat atât de uşor că am început să-mi pun la îndoială valoarea.
Oare cu Mona au insistat mai mult?

2006-08-13T09:10:00.000+03:00

Nu ştiu cum să fac să nu-mi mai intre analfabeţii în librărie. Un afiş este evident inutil. Pe maidaneză n-am cum să o dresez să-i ţină departe că nici eu nu-i recunosc decât după ce încep să scoată porumbei pe gură. Cred că singura soluţie ar fi să-i declare guvernul handicapaţi şi să nu le dea dreptul să iasă din casă decât cu însoţitor. Asta ar duce totuşi la alte probleme. Ar trebui mărită capacitatea Sălii Parlamentului. Să încapă şi însoţitorii.
Lăsând gluma deoparte trebuie să găsesc o rezolvare pentru binele ulcerului meu. Sau să cer o mărire de salariu pentru condiţii grele. Pentru lucru în mediu toxic. Prostia e contagioasă ? Ar trebui să port echipament de protecţie. Sau să mă dotez cu difuzoare mai puternice din care să bombardez clienţii cu Metallica şi AC/DC. Dar ce fac cu babele amatoare de Grieg şi Chopin? Că săracele n-au nici o vină că mârlanii n-au auzit decât de Adi Minune şi Vali Vijelie. Şi asta era o glumă că doar am văzut şi analfabeţi metalişti. Ce-i atrage pe proşti într-o librărie ? Dorinţa de a-şi depăşi condiţia ? Atunci nu sunt chiar proşti. Proştii veritabili n-au lecuire.

2006-08-08T21:37:00.000+03:00

Cât de bine poţi să înveţi o limbă străină? Poţi face ca "Itsi bitsi spider" să rezoneze la fel ca "Trei iezi cucuieţi"? Numeri "Ini mini miny mo" şi simţi parfumul copilăriei purtat de "Ala bala portocala"? Citeşti cărţi la modă cu elfi, troli, gnomi şi ai aceeaşi tresărire pe care o aveai când ascultai poveştile bunicului despre Făt Frumos şi Muma Pădurii? Când vom spune poveşti la rândul nostru vom alege Păcală sau Till Eulenspiegel, Rumplestiltskin sau Statu'Palmă Barbă Cot?
Întâlnesc tot mai des români care, după un an-doi de stat prin străinătăţuri, nu-şi mai găsesc cuvintele româneşti şi, zâmbind "sclipicios", afirmă că s-au obişnuit mai mult cu limba de împrumut.
Îmi rămâne să mă întreb dacă au ştiut vreodată să vorbească, indiferent în ce limbă.

2006-08-04T20:39:00.000+03:00

A trecut pe la mine reprezentanta unui săptămânal local cam insipid din care nu reuşesc să vând mare lucru. După lamentări ce mi-au testat din greu amabilitatea trece la întrebări menite să-i releve metode de creştere a vânzărilor însă răbdarea mea e pe terminate şi răspund cu mârâituri şi ridicări din umeri. Reîncepe cu enumerarea calităţilor revistei dar pentru că din partea mea nu vine nici o confirmare mă întreabă tranşant dacă am citit-o. Cu o sinceritate pe care o regret imediat îi spun că nu, stăvilind pentru scurt timp fluxul verbal. După ce-şi revine din consternare aduce argumentul suprem care să sublinieze valoarea fiţuicii:
-- Dar are şi program TV!
Mi-e deja prea milă ca să-i spun că nu mă uit la televizor.

2006-07-29T19:47:00.000+03:00

Am devenit dependent. Tocmai mă felicitam că am scăpat de ţigări obţinând în schimb o burtică ce mi-a scos din uz toţi pantalonii că acum m-a lovit altceva. Am mai păţit asta de mult când puneam Pink Floyd on and on exasperându-mi părinţii dar credeam că nu mai există ceva care să mă prindă aşa... Până am dat de ei... De două luni playlist-ul de pe Foobar conţine doar albumele lor şi am ajuns să-mi măsor timpul după lungimea pieselor. Am încercat să mă rup de vrajă cu surogate ca APC sau Staind, am încercat să redeştept interesul pentru Deep Purple sau Metallica, am recurs chiar la tratamente şoc cu Wish You Were Here ştiind că Pink Floyd nu dă greş niciodată dar acum nu m-a ajutat... Hămesit m-am întors la drogul nou descoperit şi m-am lăsat prins în plasa hipnotică marca Tool.
Tot ce mai sper e să nu fac o supradoză.

2006-07-29T14:34:00.000+03:00

Fiind în plin sezon au început să vină turiştii. Dacă cei străini sunt mai uşor de mulţumit acceptând cu zâmbetul pe buze tot ce le oferi, românii par mai preocupaţi să sublinieze lipsurile decât să admire plusurile. Se învârt printre rafturile de cărţi făcând un inventar al titlurilor pe care le au şi ei prin librăriile de pe unde vin. Fierb când aud "Uite că şi aici au ... " de parcă suntem troglodiţi ce le copiem cultura. Mai încercam să le arăt titluri pe care ştiam sigur că nu le au la ei acasă - de la edituri locale sau titluri de mult epuizate în ţară - dar m-am lămurit că purtarea lor nu se datorează doar proastei creşteri cât unei provinciale deficienţe de adaptare ce-i făcea să se agaţe de lucruri cunoscute. Exact reacţia celui care merge în China şi la restaurant caută în meniu ciorba de burtă.

2006-07-25T19:26:00.000+03:00

În ultimul an de liceu am avut o colegă ce a rămas însărcinată devenind astfel important prilej de bârfă într-o societate paranoică în care sexul era tabu iar morala anchilozată la nivel de mânăstire. Nu mă interesa subiectul poate dintr-o empatie infirmă sau poate datorită unei gândiri infantile ce considera, inconştient, firească situaţia. Naturalul fiziologic prima asupra artificialului convenţiei.
Sfârşitul liceului a adus "Oracole" şi "Jurnale", destăinuiri şi promisiuni, lacrimi şi jurăminte. Pentru mine era doar sfârşitul unei etape de care mă cam plictisisem dar am intrat în jocul mesajelor de rămas bun pupându-mă cu toată lumea şi schimbând mesaje complezente. Veni şi rândul colegei care scăpase cu greu de exmatriculare. Emoţionată îmi mulţumi pentru tactul dovedit neimplicându-mă în bârfele ce au circulat pe seama ei. Am rămas şocat fără să pot reacţiona, ruşinat că nepăsarea mea a fost interpretată ca delicateţe, lipsa mea de empatie luată drept discreţie.
Şi aşa am terminat liceul, mândru că în cele din urmă am făcut şi eu o faptă bună.

2006-07-22T17:01:00.000+03:00

Îmi cere voie să se uite la cărţi şi bineînţeles că n-am nimic împotrivă. Ştiam că oricum nu cumpără nimic dar îi toleram prezenţa antipatică şi mă făceam că uit că nu suport genul ăsta de preoţi întorşi către cele sfinte doar dintr-un meschin interes lumesc. Cunoşteam alţi preoţi cu care îmi plăcea să discut sau mai bine zis, să polemizez, în dorinţa mea de a-mi impune viziunea materialistă de inginer dar ăstuia nu-i suportam tonul mieros slugarnic cu care încuviinţa orice, încercând să-mi intre pe sub piele.
Trecuse o vreme de când tot răsfoia ceva prin fundul librăriei şi deja eram curios să ştiu ce-i trezise interesul. De obicei se învârtea ca prostul sticlindu-şi ochii pe rafturi şi agasându-mă cu fraza "Aveţi cărţi bune pe aicea" repetată obsesiv. Acum nu-i mai auzeam comentariile tărăgănat lipicioase şi chiar eram curios să ştiu ce găsise dar îmi potoleam pornirea copilărească nedorind să iniţiez un dialog ce nu mi-ar fi făcut plăcere. În cele din urmă îl văd punând volumul înapoi pe raft, mulţumeşte frumos şi, cu un "Aveţi cărţi bune pe aicea", pleacă.
Abia reuşesc să-mi păstrez aerul serios văzând ce-l absorbise pe popă, "Istoria frumuseţii" îngrijită de Umberto Eco.
Încă un adept al preceptului "Ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place".

2006-07-11T13:45:00.000+03:00

Au venit nişte polonezi să-ntrebe ceva în engleză, am vrut să le răspund în franceză dar nu înţelegea niciunul germana aşa că am scos o hârtie şi le-am făcut un desen pe româneşte.

2006-07-08T18:16:00.000+03:00

Căldura a toropit oraşul. Puţinii locuitori rămaşi cu treburi prin urbe îşi tratează hipertermia ascunşi sub umbrelele teraselor. Maidaneza s-a tolănit pe trepte gâfâind cu limba scoasă. O împing cu mătura ca să o dau din drum dar îmi interpretează gestul ca o dovadă de afecţiune şi se întinde mai tare. O las în pace că oricum n-am chef de clienţi (care clienţi?). Teiul "meu" îşi scutură mirosul greu al florilor pe care anul ăsta nu le-a mai cules nimeni. Mă bucur că nu mai vin să-l vandalizeze boschetarii. Poate au găsit alternative mai profitabile. E atât de cald că nu-mi vine nici să pornesc calculatorul. Mai contribuie şi el la încălzirea globală. Lizu pune Mihaela Runceanu (unde o fi auzit de ea?) şi n-am putere să mă opun. Mă duc să mă culc. Poate între timp se întâmplă ceva ca să am şi eu ce să scriu aici.

2006-07-04T12:09:00.000+03:00

În filmul de aseară un Richard Gere încărunţit era perfect mulţumit de existenţa sa. Incapabil să-şi dorească ceva în plus ducea viaţa dulceagă a americanului mijlociu şi considera că altceva nici nu ar mai încape în universul lui călduţ. Subconştientul însă îl împinge spre o experienţă nouă şi îşi descoperă dorinţa de a dansa. După ce ia câteva lecţii cu Jenifer Lopez cea cu fundul mare ajunge să se mişte chiar bine ajungând în finala unui concurs de amatori. Filmul se termină cuminte, cu Gere în sânul familiei pe care o convertise la dans. Fraza care mi-a rămas în minte, care m-a şocat mai mult chiar decât faptul că nu-i face nimic lui Jenifer Lopez, a fost: "Nu v-am spus nimic despre dans pentru că mi-a fost ruşine". Gere se simţea ruşinat de faptul că a îndrăznit să-şi dorească altceva decât pelteaua vieţii sale perfecte!

2006-06-11T22:53:00.000+03:00

Janos e mare amator de poveşti fantastice. Are o colecţie impresionantă de filme din care nu lipsesc seriile Star Trek, Star Wars, Star Gate şi câte alte Star-uri or mai fi. Nu-i lipsesc nici cele cu vampiri, alieni, zombii şi alţi monştrii. Deoarece imaginaţia celor de la Hollywood nu-l mai satisface s-a hotărât să-şi scrie propriile nuvele SF şi a început cu jurnalul unui explorator galactic nimerit pe o staţie spaţială locuită de vampiri (!) care se hrănesc cu sângele clonelor umane cu care au populat planeta în jurul căreia orbitează. Exploratorul distruge vampirii dar este infectat şi acum apare dilema - ca erou eliberator e moral să se hrănească şi el cu sângele umanilor? I-am propus să se folosească de laboratorul staţiei pentru a-şi sintetiza sângele necesar dar mi-a răspuns cu un aer foarte serios :
-Nu se poate, ştiţi ce gust rău are?